Acordurile pianului plutesc prin încăpere, flăcările se aud trosnind, pocnind, iar reflexia lor se vede în vitrină. Cojile de portocală răspândesc aroma lor inconfundabilă, e un obicei la care nu renunț, îl am de când mă știu, după ce le storc prin aer, le pun pe sobă, la uscat. S-a încălzit, ghemotocul negru se întinde satisfăcut, cască îndelung și mă privește jucăuș. Dacă vede și doar o urmă de surâs, se furișează – crede el, pe nesimțite – la mine-n brațe, între mâinile mele și laptop, iar ajuns acolo suspină îndelung, satisfăcut. Suspin și eu, zâmbind. Melodia o simt, nu doar o aud, ci efectiv simt ritmul ei în piept. Mă uit pe geam, răzbate o lumină mohorâtă, gri. Speram să fie o zi frumoasă de toamnă, să pot umbla azi măcar un pic pe coclauri. Mă uit pe prognoză, doar mâine se va însenina, azi va rămâne toată ziua înnorat. Nu-i bai, găsesc io altceva de făcut. De fapt am destule de făcut, temele mă așteaptă, dar cum nu-mi place să le fac, preferam să ies, să le amân. Prin cameră e o dezordine plăcută, m-am obișnuit cu ea, jucăriile lui Max sunt împrăștiate pe covor, canapelele și pernele sunt deranjate de la locul lor, când îl întreb ce-i cu toate astea, mă privește foarte serios și demn. Adică ce nu înțeleg? E teritoriul lui, face ce vrea, ce-i așa de greu de înțeles? Râd de una singură, are dreptate, așa e, e casa lui. Noi suntem tolerați.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

26/10/2021