Și de ciudă nu mă las, no!

Nu-i întotdeauna ușor, nu-i doar vreme bună, soare și cer senin. Apar nori, vin furtuni, erup vulcani, trec peste noi fel și fel de urgii. Ne pun la pământ, ne doboară, stăm lipiți cu frunțile de țărână și ne spunem: „Gata, am ajuns la fund.” Și tocmai când ne pregătim să renunțăm, când suntem storși, secați, vlăguiți, epuizați, apare un licăr. O speranță, o fărâmă de putere. Un zvâcnet, un impuls, un îndemn: „Nu renunța!”

Când ești în cea mai mare negură, în întuneric absolut, când crezi că acum gata, s-a sfârșit, nu mai poți, cineva îți dă dramul ală de putere, cât să poți să te ridici. Mai întâi în genunchi, apoi te sprijini într-o mână, iar în cele din urmă te îndrepți. Ridici fruntea sus, îndrepți umerii, spatele și-apoi spui, cu năduf:

– Nici de ciudă nu mă las, no!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

26/10/2021