O după amiază liniștită de toamnă, când ieși la plimbare și-ți dai seama că trăiești ca într-una din imaginile acelea de pe cărțile poștale, bucolice. Liniștea-i întreruptă de mugetul vacilor și de-o mașină ce tunde iarba. Fluturii sunt incredibili de mulți și de mari. Dacă n-ar sufla vântul ar fi foarte cald, așa e numai plăcut. Abia acum încep frunzele să cadă, încă e mult verde pentru perioada asta din an. Ne-am așezat direct pe iarbă. Max studiază vacile atent. Și totuși când se-ascunde soarele se simte că-i toamnă. Îmi dau seama c-am amorțit, pierdută prin gânduri, privind peisajul ăsta idilic, de vis. Mă ridic ajutată de Vlad, care râde. „Eh, las’ că te văd io cum o să fii, la anii mei!” îi zic io, tot râzând. „Da’ ce, așa de mult mai vrei să trăiești?”, întreabă el, mucalit. Izbucnim amândoi iar în râs. Ce bine că avem același simț al umorului! Ne-ntoarcem acasă, povestind.
Ne amintim multe, multe lucruri, mai ales prin câte-am trecut, cât de săraci și-amărâți am fost, cum totul a început cu 10 euro, luați și ăia cu-mprumut… Cum mai demult împărțeam o mie de euro (o sumă colosală atunci, pentru noi) doar ca să treacă timpul mai repede pe drumul de la triaj spre casă, pe care-l făceam pe jos, de multe ori cu două sacoșe grele atârnându-mi în mâini și ei agatați de ele. Câte mai cumpărăm atunci! Covor nou, o măsuță frumoasă, de sticlă, un colțar elegant – io, ciocolată, haine noi, papuci nepurtați, nu știu ce roboței, cum văzuseră prin desenele animate – ei.
Amintindu-ne, brusc ne lucesc ochii la amândoi. Apoi râdem.
„Hai să-mpărțim acum, până acasă, un milion!”, zic eu.
„Hai!”, răspunde moale, ușor răgușit, Vlad.

Cu drag și cu iubire,
Aura
28/09/2021