Mi-am pătat degetele de la nucile decojite. Bine, eu mai puțin, Adi se ocupă de asta, eu doar le culeg de pe jos și, după ce el le sparge și le decojește, le ronțăi cu poftă. Dulci, pline de sevă, încă nu-s uscate, la unele încă le mai pot da jos și pielița amăruie, e singura dată din an când le mănânc cu plăcere, chiar dacă petele-mi rămân inevitabil pe degete. Doi pași, respir adânc, tușesc, apoi respir mai puțin profund. Amețesc. Mă uit la soarele anemic, palid ca și mine și-i văd aura dimprejur. Trecem pe lângă bucătăria restaurantului de pe malul apei și-un miros de pește prăjit mă irită olfactiv. Mai bune-s nucile proaspete. Când ajungem lângă cotețe, cocoșii se ceartă de zor, Max, prima oară nedumerit de sunetele auzite, încremenește, privind galițele războinice. Apoi începe s-alerge ca un bezmetic și să latre, încântat. Păsările amuțesc, apoi fug speriate. Sunt surprinsă să văd că au puișori acum, toamna. O luăm pe cărare, lăsăm drumul, aici e mai liniște. Sau mă rog, așa speram. Mormăi în barbă când un biciclist trece vâjâind pe lângă noi, dacă nu-l auzeam din timp? Pe partea cealaltă sunt niște pescari, unuia-i sună telefonul, insistent, iar el îl ignoră, blazat. Privește apa cu încăpățânare. Oare cine-l sună? Oare de ce nu vrea să răspundă? Întrebări ce rămân fără răspuns.
Gâtul mă sâcâie. Încă. Mă uit cu jind la vița de vie, imaginându-mi cum atârnau ciorchinii parfumați, grei, acum deja culeși. Văd perele căzute sub pom și-mi pare rău că nu-i nimeni acolo, să-i cer una, doar una. Salivez. Sunt o pofticioasă, recunosc. Dar îmi și pare rău că așa poame bune se risipesc.
E o duminică calmă, liniștită de-octombrie. Pădurea-i încă verde. Eu încă tușesc.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
17/10/2021