Ieri după masă, la cursuri, stând în bancă și încercând să mă concentrez la ce ne preda profa, am simțit o durere ușoară în gât. Cu fiecare înghițitură, durea tot mai rău. Pe o singură parte a gâtului, dreapta. Acum nu mai pot vorbi și de-abia respir. Am dormit de aseară până mai-nainte, cu treziri și adormiri, cu dureri îngrozitoare de spate, de articulații, de cap, de tot ce vreți. Febră nu am, mi-am făcut și testul rapid, la insistențele lui Adi. E negativ. Max simte că nu mi-e bine și scâncește, nu mă lasă singură niciun minut. Mă doare și pieptul, gâtul acum mă doare complet, nu mai e doar pe o parte, orice înghițitură e un calvar. Întotdeauna, dar întotdeauna pe fondul de oboseală și de epuizare, m-am îmbolnăvit. Bine, știu și că faptul că toți copiii de la creșa unde fac stagiul sunt cu mucii curgând și strănută și tușesc nu m-a prea ajutat, sau că o colegă de la școală săptămâna trecută tușea rău de tot, sau că în autobuzele supra-aglomerate mulți poartă masca sub nas, dar totuși, speram să scap. Eh, n-am scăpat. Pe fondul de oboseală acută, corpul meu a cedat. Cu tot cu vitamine, cu propolis, cu miere și lăptișor de matcă, a zis „Stop!”. Acum vreau, nu vreau, trebuie să stau la pat și să mă odihnesc. Oare pentru a câta oară nu mă învăț minte? Măcar voi fiți mai înțelepți.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

16.10.2021

„E toamnă, e foșnet, e somn… Copacii, pe stradă, oftează; E tuse, e plânset, e gol… Şi-i frig, şi burează.”

…

dar e atât de frumos!

Cu toată boala, oboseala și durerea, am ieșit ieri din casă. „Întotdeauna când am simțit că mi se termină bateriile…” am scris aici deja despre asta: https://aurablupu.wordpress.com/2017/11/20/curaj/

Am nevoie de natură, de aer, de soare, de cer, mă ajută și ceaiurile și medicamentele, dar tot afară, tot contactul cu natura mă salvează. Și ieri am realizat că ăsta-i locul unde merg de fiecare dată când nu-s bine. Aici am fost după operație, aici am fost când m-am ars pe picior, aici am fost după ce-a murit Edi. Aici trag să ajung, fără să-mi fi dat seama de asta, de fiecare dată când am nevoie de-o încărcare rapidă. Cred că toți avem astfel de locuri speciale, spre care tânjim să ajungem uneori, fără să înțelegem prea bine de ce. Știu doar că apoi e bine, recuperarea începe rapid.

Bacovia are dreptate, e toamnă, e foșnet, e plânset… dar e atât de frumos!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

17/10/2021