Recunosc c-am căutat răzbunare multă vreme. Pentru fiecare suferință, pentru fiecare umilință, pentru fiecare durere răbdată și provocată de cineva, mi-am dorit din tot sufletul – plini de răni și cicatrici –, să i se întoarcă, să le simtă la fel și el/ea.

M-am lăsat mânată de dorința de răzbunare ani îndelungați, recunosc. N-am avut puterea de-a zâmbi și-a trece mai departe, lăsând karma (nici nu știam io tare bine ce-i aia, până de curând) să-și facă treaba; simțeam că dacă nu pun și io umăru’ la treabă și nu-i dau o mână de-ajutor, n-o să regleze conturile, n-o să-și facă datoria așa cum credeam că trebuie. De parcă aș fi știu mai bine decât Dumnezeu! Ha! Ce glumă bună, nu?

Partea faină a trecerii anilor e că te mai deștepți de cap. Sau, mai bine zis, îți vine mintea la el. Răzbunarea nu reglează niciun cont, nu-ți face dreptate, nu-ți ușurează sufletul. Din contra, ți-l face ca plumbul… Nu ești de fapt cu nimic mai bun decât cel care te-a rănit…

Am găsit azi un fragment scris de părintele Arsenie Papacioc, care-a declanșat scrierea asta, de azi.

„Dacă te răzbuni, rămâi dator la Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine.
Și te mărturisești incomplet cu câte din astea faci: judeci, vorbești de rău, și ele se înregistrează toate.

E ușor să spui: „Uite ce a făcut!”, dar tu nu știi de ce a făcut și nici nu-i cunoști întoarcerea lui cu lacrimi. Și nu auziți că-i mai iubit de Dumnezeu, dacă se întoarce, decât cel care nu a căzut? Și ce te faci tu? Pentru că s-a creat un obicei, și asta-i prost, să se vorbească cu ușurință de rău de altul: „Da’ ce, numai eu vorbesc? Da’ ce, nu merită? Da’ ce, nu văd eu ce face?”

Fraților, nu există în creația lui Dumnezeu nimic, fir de iarbă, să nu știe Dumnezeu de el. Au doar de iarbă se interesează mai mult Dumnezeu decât de oameni? Și atunci, sigur că suntem urmăriți. Și nouă ni se cere dăruirea. Vreți să biruiți: smeriți-vă și nu judecați pe nimeni. Pentru că în felul acesta veți fi liberi. Altfel nu.

Îți duci viața în funcție de păcatele celelalte, că nu te astâmperi să-l judeci pe el. lei lucruri prin comparație. „Eu nu sunt așa!” și te iei în comparație cu un om pe care tu îl numești ticălos. De ce nu te iei în comparație cu Sfântul Apostol Petru, sau Pavel, sau Sfântul Siluan Atonitul? De ce nu te iei în comparație cu diferiți Părinți cunoscuți, care duc o viață aleasă? Mântuitorul spune: „Iubiți pe vrăjmași”, pe cel care-ți face rău. Cum e vorba: „Mi-a zis, și i-am zis, și am să-i zic!” Nu numai că nu-l ierți, dar te gândești la o răzbunare față de el. Vreți răzbunare? Vă învăț eu: să-l iubiți și să-l pomeniți la rugăciune. Pentru că, dacă te răzbuni, rămâi dator la Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine, și e mai bine așa, că spune și Scriptura: „Răzbunarea e a Mea”. – extras din ”Ne vorbește Părintele Arsenie”, ediția a 2-a, Vol. 3, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 43-44.

Dacă aș fi citit asta mai demult, ce bine era! M-aș fi scutit de ani de suferințe, de zbateri inutile și de boli. Răzbunarea nu-i un sentiment benefic, e o otrava care-ți mănâncă fiecare celulă, fiecare gând. Da, părintele are dreptate, răzbunarea cea mai mare asta e: să te rogi pentru cel care ți-a greșit. Să-l ierți. Și să-l lași să plece. Să scoți otrava din gândurile, din celulele tale…

Acum da, recunosc.

🙏

Cu drag și cu iubire,

Aura.

19/11/2019