Mare

M-a cuprins un dor cumplit de mare.
Aș lăsa totul baltă și-aș pleca. Undeva, pe mal de mare, cu un caiet în mână și-un creion.
Și m-aș abandona. Căldurii, soarelui, valurilor… Fără nici un regret. Fără nici o urmă de-ndoială. Fără nici o remușcare.
Când am văzut marea prima oară, pe la 13 ani, am amuțit. Am simțit imediat că „mă cheamă”. Că-i aparțin. Că-mi este menită.
Iubesc pădurea. Iubesc verdele. Iubesc înălțimile. Dar parcă întinsul nemărginit al mării, strălucirea apei în razele soarelui, albastrul infinit și sunetul valurilor sunt o iubire și mai mare.
Iar răsăritul și apusul la mare sunt grandioase. Mărețe. Spectaculoase. Nu m-aș sătura să le privesc în fiecare zi.
Întotdeauna în concediile noastre la mare umblăm pe coclauri.
Că ne mai și rătăcim, că ajungem pe proprietăți private, sau că dăm de priveliști ce-ți taie răsuflarea, totul face parte din aventură.
Într-una din primele noastre vacanțe am zărit de pe balconul hotelului o insulă. Și-un turn. Da’ pe partea cealaltă de munte. Eram cazați între versanți, cu marea și plaja între, a fost un loc de vis, combinația perfectă de munte și mare. Bine, nu vă gândiți la munți de 2000 de metri și creste înzăpezite. 😉
Încă din prima zi mi s-a pus pata că io vreau s-ajung la turn și pe insula aia, să văd priveliștea.
Adi tot a-ncercat să-mi explice că de pe balcon pare aproape da’ nu e. Că dacă o luam la pas, o să cam fie de mers. Plus că erau 38 de grade… Io nu și nu, că vreau la turn și pă insulă!
Ca să scape de miorlăitu’ meu mi-a făcut pe plac.
Am pornit în explorare…
Să nu vă spun cum am urcat în patru labe printre copaci, rădăcini și cactuși, cum la fiecare pas cădeam și-alunecam și transpiram și gâfâiam!
Când am ajuns într-un final pe creastă eram leșinați.
Și-aud niște voci. Erau câteva case pe-acolo, da-ngrădite și cu porți înalte de nu vedeai numa’ acoperișu’. Pe lângă gard, niște bolovani. Io hop pe ei și-ncep să strig : „E cineva aici? Hello?”. Adi mă trăgea de mână să mă dau jos și-mi șoptea: „Taci tu fată, nu mai striga, hai jos de-acolo!”.
Și numa’ ce văd că se ițește-un cap, c-o șapcă și doi ochi mari cât cepele, care mă întreabă-n engleză că ce vreau.
Io-n românește și cu-n zâmbet de la o ureche la cealaltă, l-am întrebat dacă mă lasă să urc și io pe acoperiș să văd peisaju’.
Și l-am văzut.
Când auzisem vocile mi-am dat seama că erau români. Lucrau la vila aia și-au fost cumsecade, ne-au deschis porțile și ne-au lăsat să facem poze.
Fiți curajoși. Fiți naturali. Fiți îndrăzneți. Explorați. Experimentați. Dați-vă voie să fiți.
Așa cum sunteți.
Sau așa cum ați fost când erați copii.
Devenind maturi, devenind responsabili, serioși și înțelepți, uităm să fim copii.
Uităm să ne bucurăm simplu. Natural. Și din suflet.
Și-ar fi bine, ca măcar din când în când, să ne-amintim…
With love,
Aura.
Povestea despre turn și insulă va urma… 😉
V-am țucat!
11082326_871918532856581_7177325794044596903_o

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Reclame

9 gânduri despre „Mare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s