ȚIPĂT

Îmi doresc câteodată să am un burete, ușor umed – să nu lase praf! –, cu care să șterg toate traumele. Toate rănile. Toate amintirile care-mi pun încă un nod în gât.

E lună plină. Iar eu nu prea pot să dorm în nopțile cu lună plină… Așa că, în încercarea de-a adormi la loc, câteodată mă uit la televizor. Azi-noapte am văzut un film care mi-a adus (iar!) nodul în gât… Documentarul acela despre Michael Jackson, Leaving Neverland, este bulversant. Te pune serios pe gânduri și-ți întoarce lumea cu susu-n-jos. Clar, e un subiect sensibil și intens dezbătut, n-o s-o mai fac și io acum. Dar filmul ăsta mi-a amintit normalitatea cu care se tratează, câteodată, o situație aberantă. Cum ne prefacem că nu vedem că ceva nu-i cum trebuie să fie. Cum acceptăm, privind un zid alb, să-l declarăm negru, doar pentru că asta ni se cere; pentru că asta se așteaptă de la noi… Cum începem să nu mai fim siguri de ceea ce vedem, ne copleșesc incertitudinile și nu mai deosebim binele de rău. Cum ajungem să credem, chiar văzând cu ochii noștri, că nu-i real, nu-i adevărat. Ne convingem noi pe noi, că nu s-a întâmplat…

Îl țineam pe Sergiu în brațe, bebeluș, lângă mine era așezat ex-ul de-o parte, iar de partea cealaltă era un vizitator, care venise să vadă copilul nou-născut și să ne felicite. Eram palidă, trasă la față, c-o vânătaie faină sub ochi, dar pentru cel care venise în vizită era invizibilă, se prefăcea că nu o vede, admira doar bebelușul cât era de frumos. Și Doamne, cât era de frumos!

Pe la spate, ex-ul își ținea mâna pe ceafa mea, (cică drăgăstos!), strângând din ce în ce mai tare… Vizitatorul, de partea cealaltă, vedea. Și, bineînțeles, se prefăcea că nu vede. Îmi amintesc senzația de ireal. Simțeam durerea, simțeam strânsoarea, dar de-o parte era fața zâmbitoare, calmă și senină a ex-ului, (de parcă mâna aia nici nu-i aparținea!), iar de cealaltă parte erau ochii liniștiți, zâmbetul larg și cuvintele pe care cel venit în vizită le rostea, liniștit. Totul era atât de normal încât chiar și simțind durerea, mă-ntrebam: „Oare nu mi se pare cumva?”.

Să-ți ții copilul în brațe și să-ți provoace durere, în prezența altcuiva, în timp ce discuta pe un ton perfect normal, iar tu să-ți înghiți lacrimile, încremenită de durere, fără să poți să scoți un sunet… Da, am iarăși un nod în gât. Înghit continuu, sperând să treacă.

Dar nu vrea.

Amintirea asta, ce-a venit azi la suprafață, recunosc, m-a cam copleșit. Senzația pe care-o am mi-e cunoscută, pentru că am mai avut-o des, în vis. Alergam pe-o stradă întunecată, știam că cineva mă urmărește cu intenția clară să mă ucidă, iar eu, îngrozită, deschideam gura, vrând să urlu, să strig, să cer ajutor. Însă din gâtlej nu-mi ieșea niciun sunet, strigam muțește, urlam, dar fără voce; fără glas…

Fiți atenți la strigătele de ajutor pe care uneori ne prefacem că nu le auzim.

Deschideți bine ochii și priviți fețele trase, ochii speriați și vânătăile ascunse.

Vedeți teroarea și auziți țipătul mut de ajutor.

Drame se petrec uneori chiar sub ochii noștri.

Haideți să nu ne mai prefacem că nu le observăm…

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

13/12/2019

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

11 gânduri despre „ȚIPĂT

  1. Am sufletul ghem. Efectiv nu ştiu ce să spun, m-a tulburat. Of, draga mea…
    E nevoie să deschidem ochii, da. În primul rând. Dar avem mare nevoie de o lege clară, de protecţie nu numai pe hârtie. Sunt nepermis de multe femei ucise cu ordin de protecţie în buzunar. Dacă eu chem poliţia noaptea, că vecna ţipă şi mi-e clar că e bătută, poliţistul merge, bate la uşă, iese nebunul, spune că totul e ok şi asta e tot. Nu are ce face poliţia mai mult. Nu îi dă voie legea. Şi da, sunt şanse mari să primesc eu amendă că am chemat-o fără motiv. Dar, de cele mai multe ori, cum bine ai scris, nu vedem, nu auzim. Dăm sonorul mai tare la Tv şi adormim liniştiţi…

    Apreciat de 4 persoane

      1. Şi eu sper! Nu pot înţelege mecanismul care le determină pe femei să procedeze astfel. Frica, ruşinea, ziua de mâine care nu mai e asigurată de banii lui, nu ştiu. Dar, dacă noi, toţi ceilalţi, încetăm să mai dăm vina pe victimă, poate ele vor avea puterea de a spune că sunt victime. Şi se pot astfel salva.
        Te îmbrăţişez şi eu cu drag!

        Apreciat de 3 persoane

  2. Ce trist și cîtă luptă cu comoditatea, neștiința sau indiferența celor din jur… Atunci cînd duci lupta asta, căci cîți sînt care nici nu se gîndesc la ea 😦
    P.S. N-am vrut și nici nu vreau să văd documentarul. E plină lumea de vedete despre care, nefiind foc, n-a ieșit vreodată fum nici măcar post-mortem, deci… 😦

    Apreciat de 3 persoane

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.