Mama ei de viață!

Când mi se acrește de străinătate și-mi vine să plec înapoi în România, îmi răsună vorbele mamei în urechi, care atunci când i-am spus asta, mi-a răspuns plângând:
„La ce să te întorci dragu’ mamii? La ce???”…
Și mă cuprinde-o ciudă de numa’ numa’!
Futu-i mama ei de viață care m-a făcut să ajung s-o trăiesc departe de ce mi-e drag!
N-am ce face, îmi pare rău da’ azi sunt scufundată în butoiul cu melancolie și cu dor și-i musai să-l răstorn.
Musai să-mi scriu of-ul…
Am văzut pozele cu Clujul și cu Dejul și m-a apucat dorul.
Și îmi este ciudă!
Că ne-a fost ciuntită și speranța asta, că odată și odată o s-avem la ce să ne întoarcem.
Că ne-au tăiat nu doar craca de sub picioare ci pădurea întreagă!
Că am rămas ai nimănui, pribegi fără de țară, înstrăinați și-nsingurați. Plini de dureri, de doruri, triști, epuizați și fără de speranță… da, atâta mai poți spune, futu-i mama ei de viață!
Prinși între două lumi, între două țări, între două mentalități, încerci să te menții pe linia de plutire…
Cu greu.
Io am măcar norocul de-a nu fi singură.
Dar femeile alea amărâte din Italia, „badantele„?
Pentru care nu există sărbători, duminici? Zile libere, timp al lor? Care ajung până la urmă dependente de mirajul Italiei și consumate, devorate de el?
Care nu-și văd familiile cu anii, care nu-și mai găsesc locul nicăieri? Care se-nstrăinează încet-încet de proprii copii și-ajung să fie blamate, condamnate chiar de ei?
O generație întreagă distrusă.
De la revoluție-ncoace ne-au tot numit „generația de sacrificiu” dar nu-i adevărat. Sunt generații-ntregi sacrificate…

Mda, azi am căzut în butoiul cu melancolie dar tot glasul mamii mă scoate din el:
„Mie să nu-mi stai bosumflată, mie să-mi râzi, auzi? Ia să te văd!”.
Bine mamă, uite, îți promit că măcar o să încerc.
Să râd.
Deși nu-mi vine…
Decât să plâng.
De ciudă și de dor…

With love,
Aura B. Lupu

18/12/2018

Hamme.

 

3 gânduri despre „Mama ei de viață!

  1. Generație de sacrificiu, da… De experimentări și rateuri și pedalări disperate cu lanțul sărit.
    Tatăl meu a prins puțin și din război, când era copil, a prins de asemenea foametea cea mare, a întâmpinat marasmul și greutățile așa-zisului comunism. Cu toate astea, am ajuns până într-acolo, că m-a căinat el pe mine. Într-o seară, cu puțin timp mai înainte de a pleca din țară, când încă mă luptam să mențin barca pe ocean, eram pe la el, să-l vizitez… Vorbeam ce vorbeam și mă tot întrerupeam să răspund la telefoane. Ba am dat și fuga la mașină unde îmi țineam după mine tot felul de hârțoage și revenind am început să fac niște confruntări cu interlocutorul, să revizuiesc niște date, să desfășor niște hărți. Apoi am deschis laptopul, iar am vorbit… Eu cică eram în vizită. În atmosfera aceea patriarhală, unde pe afară pisica se întindea și-și scărpina blănița de piciorul mesei, unde găinile cotcodăceau casnic și reconfortant de dincolo de plasa de sârmă, ce le îngrădea să nu strice iarba frumoasă din curte. Iarbă în care m-aș fi tăvălit ca un mânz sălbatic. ACASĂ! De regulă, acolo simțeam mișcarea timpului cu o altă unitate de măsură. Nu mai existau minute, că nu aveam nevoie de ele, ci numai ore. Lungi și tihnite. Dar eu adusesem după mine vortexul de stres. În vârful firelor de păr mi se formau scântei de la electricitatea nervilor. Și de-aia la plecare simțeam că nu s-a ales nimic din vizita mea. Mă sfâșia regretul că l-am lăsat să vadă un pic, o secvență din traiul meu, pe care el îl socotise mai bun. O speranță firească, la fel cum are orice părinte. Căci mi-a și zis compătimitor: „Păi ce-am făcut măi băiete? Mai bine nu te lăsam la carte și te țineam aici, pe lângă mine. Cine te chinuie așa ca pe hoții de cai? Voi acum sunteți mai amărâți chiar și decât am fost noi, pe vremea noastră!” Cât adevăr rostise… Nu știusem să-i răspund. Nu știam nici eu însumi cum ajunsesem așa. Dar eram ca și cum aș fi fost prins în mijlocul unei turme de bivoli speriați. Ca să nu te zdrobească sub copite, ești nevoit să alergi odată cu ei. N-am putut să închid firma decât după ce am stins toate datoriile la finanțe. Statul însă poate să-mi rămână mie debitor, cum nu…Oricum vestea că am închis-o l-a bucurat extraordinar, de parcă aș fi făcut o mare realizare. Acum, aici, îmi dau seama că n-aș fi putut face nimic mai mult în condițiile date. Nu era vina mea, ci a sistemului. De asta așteptam să se întâmple ceva în țară. Că nu e drept, pur și simplu nu e drept să muncești cât doi și să te afli în datorii. Și nu e drept nici să nu te afli în patria ta, alături de cei care îți spun că vor să te strângă la piepturile lor… Știind bine că timpul cât sunt calde e și el limitat…Iar timpul ăsta nu ți-a fost niciodată prieten.

    Apreciat de 1 persoană

    1. M-ai emoționat -iar! – Condei, cu povestea ta. Nimeni io nu cred c-a plecat „de buiac” și din prea mult bine, din patria lui. Au trecut mintenaș 30 de ani! 30 de ani în care-am tot sperat c-o să vină ziua, clipa, când putem spune cu-adevarat: am învins! Am învins pe naiba! Trist și foarte dureros… 😦

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.