Epifanie

„Epifanie” e un termen pretențios. Io am interpretat-o în felul meu, mai simplu și mai… pământesc. O revelație, un moment de „aha”, când am devenit conștientă de latura nevăzută a unei lumi, ceva ce n-am perceput până atunci. Îs momentele alea de piele de găină, când simți ce n-ai mai simțit, când nu-ți vine să crezi (deși vezi cu ochii tăi!), când rămâi mut de uimire și-ți dai seama că totul este interconectat. Că nimic nu-i întâmplător și tot ce se petrece, este cu un scop. Am avut multe astfel de momente, despre unele am scris, altele le-am uitat… Însă acum știu că atunci când mi le amintesc (sau mi se amintesc 😉 ) musai să le scriu, ca să nu le uit din nou.

Acum câțiva ani, când am auzit povestea asta pentru prima oară, am fost sceptică, vă spun drept. Am zis că-i o poveste fantastică, spusă de prietenul nostru, părintele, care ne ajută-n momentele noastre grele și c-a făcut-o doar ca să ne încurajeze, pentru că eram destul de amărâți pe-atunci și foarte debusolați. N-am văzut atunci legătura, nici n-am înțeles de ce ne-a spus-o, noi ziceam că n-are nici în clin, nici în mânecă cu noi. Era vorba despre un tânăr pianist român care, deși doldora de talent, a fost nevoit să plece din România, în căutarea unui trai mai bun; că ajunsese în Norvegia și-acolo muncea din greu; că într-o zi de muncă, intrând într-o casă a găsit un pian, la care s-a așezat și-a început să cânte. Cel care l-a auzit a fost, bineînțeles, impresionat, și-a dat seama imediat că-i un talent uriaș care se irosește; și l-a înscris la „Norvegienii au talent”. Urmarea… Viața lui s-a schimbat complet.

Uitasem povestea când, într-o zi, am găsit pe Facebook un filmuleț cu el. I l-am trimis și la Adi, scriindu-i că uite, cred că-i vorba despre cel din povestea de astă-vară, cel despre care prietenul nostru ne povestise. Și uite-așa am dat și de Corina, soția lui, astrolog…

Urmarea? Fantastică. Extraordinară. Tocmai când voiam să-i trimit un mesaj, primesc și eu un mesaj de la ea. Că a simțit dorința să îmi scrie, deși nu ne cunoșteam. 🙂

Io am fost atrasă întotdeauna de astrologie, horoscop, de citit în stele, de planete și comete și zgâit noaptea la cer (știți voi, umblatu’ pe ciripuri 😀 ) așa că mi-am dorit imediat să știu cum arăta harta cerului atunci când m-am născut; știți cum se zice, să știu și io sub ce stea norocoasă am venit pe lumea asta, nu? 😉

Am aflat atunci o mulțime de informații prețioase, Corina mi-a spus totul de la A la Z. Și  tot ea mi-a dat sugestia să fac ceea ce îmi place, mai am și acum înregistrarea sesiunii de atunci și, de fiecare dată când o reascult, mi se face pielea de găină. M-a întrebat: „Ce îți plăcea ție să faci mai demult? Ce te pasiona? Ce te preocupa cu-adevărat? Să scriu, i-am răspuns. Păi de ce nu te gândești s-o faci din nou? Apucă-te și fă-ți un blog, scrie o carte, pentru că, din harta natală, asta îți este dat să faci.”

Asta se întâmpla în mai, 2017, apoi în România-n vară, s-a petrecut faza cu fluturele de la cascadă, și-n noiembrie m-am apucat de scris, pentru ca, după un an, în mai 2018, să public „Trăirile Aurei”.

Corina este o profesionistă desăvârșită iar astrologia fascinantă. Nimic n-a fost întâmplător. Nici povestea prietenului nostru, nici întâlnirea (virtuală) cu ea, nici faptul că se ocupă cu ceva care pe mine mă atrage dintotdeauna: astrologia.

Totul s-a legat. Nu pot decât să o recomand din suflet, dacă vreți să vi se citească în stele, 🙂 să fiți sfătuiți, ghidați, îndrumați, aici o găsiți:

www.corinastefanastrology.com

Corina Stefan Astrology.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

22/11/2019

 

 

 

 

 

 

3 gânduri despre „Epifanie

  1. Mă bucur de fiecare dată când aud o poveste de succes.
    Părerea mea este ca fiecare om își are limitele scrise chiar în mintea lui. Adică, ajunge, progresează către o situație pe care o dorește în mod real, în subconștient. Nu e vorba de ceea ce declară că i-ar plăcea sau că și-ar dori.

    Apreciat de 2 persoane

  2. Ai să mă ierți dacă am să descriu și eu aici o „epifanie” trăită de mine? Știi că mă arde pe degete și multe dintre articolele tale îmi provoacă aduceri aminte. Le-aș lăsa eu să le scriu altădată, dar mă tem de Alzheimer, îmi fac oarece griji în privința asta și de aceea scriu când și unde apuc.
    Era o vreme în România când ne apucase pe toți teama de cutremur. Se vorbea pretutindeni, chiar și la televizor, la radio, în parcuri, oriunde. Va veni un cutremur! România nu este nici Japonia, unde te obișnuiești cu el ca și cu ploaia, nu e nici Scoția, iată, cei de aici neamintindu-și să fi trăit vreodată așa ceva. Noi am avut de-a face. În 77, era chiar să-mi pierd fratele. Și ne-a luat prin surprindere și ne-a lovit rău. Firește că ne-am speriat. Și dacă vine un ghicitor promovat intens pe canalele media (că ăștia de unde să mănânce și ei o pâine, nu?) care afirmă descoperirea că în ziua de cutare va fi cutremur, ce să faci… Cu mintea te opui că zici că nu poate nimeni să știe asta dinainte și ții teoria chibritului cu ce fizică îți mai aduci aminte de la școală. dar ești neconvingător pentru că și tu te temi mai mult decât pentru viața ta, de viața copiilor tăi. Și te lași înduplecat de rugămințile soției și mergi la mânăstire. În fond, ce e rău în asta? Îți place și te simți bine acolo. Ce nu vrei să recunoști deschis, este că și tu te gândești cu o parte de creier la zidurile groase ale lăcașului sfânt și la faptul că dacă o fi să fie, măcar să te găsească moartea în brațele lui Dumnezeu, la El acasă. Dar îți este rușine să recunoști și zici doar că mergi la vecernie și atât. Și îți iei copiii sub aripă și îți găsești un colțișor unde să îți așterni mica tabără. Sunt mulți oameni pe care i-a găsit dintr-o dată și tocmai atunci dragostea de Dumnezeu , dar preotul și călugării se fac că nu remarcă și își văd în continuare de slujba lor. Cântări, răsuflări adânci, moțăieli la unii, rugăciuni din inimă la alții…șoapte evlavioase. A trecut timpul ca și cum nici n-ar fi fost. Nu se mișca niciunul să se ridice. Copiii adormiseră întinși pe jos, care cum, printre genunchii noștri. Mai participasem la astfel de slujbe, de aceea cred că bunul părinte a mai întins cât s-a putut din ea, dar la un moment dat s-a terminat. Călugărașii trebuiau să meargă la culcare, pentru că peste câteva ore aveau să se ridice pentru o altă slujbă. Ne-au lăsat acolo și au plecat rând pe rând. Prin ușa deschisă se vedea lumina de la un lampion și credeam că s-a făcut deja dimineață. Ne-am sculat și noi, rugătorii de ocazie și am ieșit. Erau stele multe și luminoase, nu aveai cum să nu ridici capul în sus. Când cineva a zis „Uite îngerii!”, îi vedeam și eu, dar nu puteam să nu afișez acel zâmbet strâmb al neîncrederii, care îmi e caracteristic. Erau niște lumini care se învârteau în horă, alea nu mai erau stele. Tot felul de jocuri descriau pe cer și mintea mea „inginerească” nu știa să găsească rapid o explicație pentru a combate credulitatea celorlalți care spuneau că ceea ce vedem sunt îngeri și își făceau cruci mari peste piept. Au ieșit toți mai apoi și am stat laolaltă cu ei să mă holbez. Numai gura mă străduiam să nu o țin căscată, ca a celorlalți, ci numai într-un zâmbet strâmb. Hm! Adică eu nu cred. Și da, aveam dreptate să nu cred. A doua zi aveam să aflu că se deschisese în centru o fântână arteziană, cu orgă de lumini. Luminile înălțate de acolo, se reflectau cumva în oglinda cerului și noi le văzusem deasupra noastră, în curtea mânăstirii. Aveam explicația! Dar cui să o mai dau? Și de ce? Nu era mai bine să cred și eu din toată ființa? Zice-se că nu e bună credulitatea, dar pe cât de ușor mă las înșelat de lupii îmbrăcați în haine de oaie, înșelându-mă cu bună știință că toți oamenii pot fi buni, pe atâta mă opun să admit că minunea când va fi să fie, va sparge toate normele și legile în care m-am încrezut eu, ca intelectual. Mă și văd spunându-i morții când va veni să mă ia:
    -Cine ești?
    -Cum cine? Moartea!
    -Să mori tu? Nu te cred!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Iar mi-ai încântat ziua cu povestea ta minunată, 😀 Condei! Mintea noastră vrea să găsească explicații științifice dar sufletul nostru (al meu cu siguranță!) tânjește după miracole. De ce? Când crezi în ceva dincolo de orice explicație, știi că orice este posibil. Oricând. 😉 💙

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.