Aseară am simțit imboldul să plec. Brusc. Deși doar ce mă întorsesem de afară cu Edi, am simțit că trebuie să ies iar. Un sentiment straniu. Bine, imboldul ăsta, „dorul de ducă”, îl am dintotdeauna, nevoia asta de-a pleca departe „de tot și de toate” e veche, cred că m-am născut cu ea. „Îmi vine să-mi iau lumea-n cap!”, am spus-o de multe ori și-am și făcut-o de destule. Glumeam cu Adi când, zicând asta, el îmi răspundea: „Păi ne-am luat deja lumea-n cap și-am plecat departe, suntem la 2000 de km depărtare de țara unde ne-am născut, acum unde să mai mergem? În America? Australia? Noua Zeelandă?”. „Hm, Adi, nu-mi da idei!” îi răspundeam, mai în glumă, mai în serios. Și, deși mă „leg” repede de locuri, mă atașez și mă „mulez” oricărui loc, devenind parte din el, la fel de repede pot să și renunț, să las totul baltă și să plec fără niciun regret și fără să privesc în urmă. Am făcut-o de multe ori și-aș mai face-o. E enervantă neseriozitatea asta a mea, nestatornicia și nehotărârea de-a mă stabili într-un singur loc. De-a putea spune: „Gata, de-acum aici rămân.” Habar nu am de unde vine, dar e mai mult decât un imbold, e o nevoie. Simt că dacă nu-i răspund, pierd ceva. Pentru că lumea asta-i atât de frumoasă! Unul din visurile mele ăsta e, s-o străbat în lung și-n lat. Să călătoresc, să explorez, să descopăr. Chiar și doar scriind asta mă ia cu fiori, doar la gândul că aș face-o. Hm…
Dar să mă întorc la aseară. Am plecat. Bine, nu departe, la o azvârlitură de băț, dar a fost musai s-o fac. Aveam încă atâtea de făcut acasă, iar Adi mă avertizase deja că dacă mai plec cu bicicleta „pă coclauri” fără el, îmi taie roțile (știți că-s împiedicată și tutulucă, pericol public, ce mai! 🤣😜) dar cu toate astea n-am rezistat „chemării”. Și bine-am făcut. Apus ca aseară n-am mai văzut în viața mea. Și am văzut multe, știți fixația mea cu apusurile și răsăriturile. Dar aseară pur și simplu am plâns privindu-l. Atâta frumusețe nu mi-a mai fost dat să văd. Cerul s-a întrecut pe sine. Precum în cer a fost și pe pământ. Frumusețe fără margini. Culori fără sfârșit. Recunoștință eternă. Iubire pură. Dumnezeire, în cer și pe pământ. Mulțumesc. Iartă-mă. Te iubesc. Atât.
Cu drag și cu iubire,
❤
Hamme,
05/11/2018
Fragment din „Trăirile Aurei” pe care o puteți cumpăra de pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Aura B. Lupu Anulează răspunsul