Cireșe amare

Cireșele împrăștiate pe covor lăsaseră dâre sângerii. Bolul primit de la maică-sa era țăndări. Bucăți din el săriseră până pe hol.

Ana s-a ridicat gâfâind, ținându-se, încă, cu mâna de gât, încercând din greu să respire.

Se gândea doar ce noroc avusese să nu fie și copiii acasă. Îi dusese cu o zi înainte la bunici…

–Și-mi bag p… în mă-ta și tac’tu! Amu ni mă duc să iau copiii de-acolo! a urlat Mircea, exact când Ana ajunsese în hol.

Ea a privit, mirată parcă, bucata de ciob pe care aproape călcase și-a simțit o durere rece în piept. Un fel de durere… și ură, amestecate.

 

cirese amare 1

După ce că izbise castronul cu cireșe de pereți, după ce c-o strânsese de gât și-i urcase pe piept cu genunchii lui osoși și ascuțiți, o mai și-njura?

O mai și amenința –din nou!– că-i ia copiii?

–Nu!!! Nu iei pe nimeni și nu mergi nicăieri! Îi lași în pace, auzi? Măcar să nu vadă și să audă așa ceva, ticălosule și bețivule ce ești! a strigat Ana și-apoi s-a aplecat să ia ciobul din calea ei.

Când s-a ridicat, i-a văzut ochii amenințători și pumnii strânși… și-a știut ce-o să urmeze.

O altă „tură”. Alte palme, alți pumni, alte strigăte…

Fără să se mai gândească, ciobul pe care tocmai îl culesese de pe jos, l-a aruncat, cu  toată puterea și ura adunate, înspre el.

A știut că-l nimerise când l-a văzut aplecându-se de burtă .

N-a știut unde-l lovise. Abia când Mircea s-a îndreptat a văzut cu groază sângele șiroindu-i printre degete.

Roșu. Ca și cireșele zdrobite de pe jos…

 

Castron cu cirese

A privit-o cu ochii tulburi, amețiți de băutură dar plini acum și de spaimă. Spaimă care încet încet se transforma în furie. Oarbă.

A-ncercat să fugă spre sufragerie dar n-a mai apucat să intre.

Mircea a prins-o de păr și-a trântit-o pe canapea. A urmat o avalanșă de lovituri, pe care oricât ar fi vrut, nu le-a mai putut feri. Parcă nici nu le mai simțea…

Se gândea doar, cu disperare, că o să-i rămână urme pe față … De data asta oare cum o să le mai poată ascunde?

–Vezi ce-ai făcut nebună ce ești? Vezi??? urla Mircea.

Și-n timpul ăla, care parcă se oprise-n-loc, îi apăsa rana pe față…

–Linge, linge! striga el, ținându-i tăietura pe gură, umplând-o și pe ea, de sânge…

Roșu…

Ca și cireșele zdrobite de pe jos…

cherries

Fragment din cartea: „Eu. Și atât.” de Aura B. Lupu.

 

https://www.facebook.com/auraboroslupu/

 

 

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

 

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s