Azi nu-i o zi prea grozavă. N-am dormit bine și cât am dormit am visat tot felul de chestii, știți cum sunt visele alea după care te trezești mai obosit decât te-ai culcat, nu? No, așa și io, zici c-am tras în jug toată noaptea în loc să dorm. Ce-i drept m-a și mâncat oareunde să mă uit aseară la un documentar pe Netflix, despre criminali. De obicei ocolesc filmele astea dar am nevoie de-un pic de material pentru următoarea carte și aș fi vrut să înțeleg mai bine ce-i mână pe oamenii ăștia să ucidă, care-i declanșatorul, ce anume-i face să apese pe trăgaci, să pună mâna pe cuțit, etc. Și, drept să vă zic, aseară n-am înțeles mare lucru, n-am găsit vreo explicație clară și logică. Ce-i drept nici n-am rezistat mai mult de două episoade, la câteva faze povestea era prea tare trasă de păr, așa că am renunțat. Dar rămâne un subiect, hai să zic, interesant. Și culmea, azi mi-am dat seama că știu. Știu cât de fină-i linia aia dintre rațiune și nebunie, când parcă ți se pune o pată mare pe creier și nu mai judeci, când acționezi instinctiv. O fracțiune de secundă care poate să te despartă de la a fi sau nu un ucigaș.

E greu, foarte greu să recunosc asta, să-mi amintesc cât de aproape am fost. Am scris deja despre asta,

https://aurablupu.com/2018/03/02/cirese-amare/

și știu acum că numai Dumnezeu mi-a luminat mintea și m-a apărat. Cum doar norocul, mâna nevăzută a destinului, a făcut ca rana pe care i-am provocat-o ex-ului să nu fie fatală. Sau el să nu mă omoare, sugrumându-mă. Azi am oroare de orice gest care presupune o mână-n preajma gâtului meu sau pe gura mea, sau de orice joc stupid, cu perna pe față, ascuns sub cearceafuri, etc. în care io leșin instant; am nopți în care mă trezesc din coșmaruri, sufocându-mă în somn, coșmaruri în care mă chinui să respir și nu pot, pentru că gura mea e plină cu cioburi pe care le scuip, le-nghit, fac orice să scap de ele și nu reușesc, apar altele și altele… Și mă trezesc plângând, cu gâtul umflat și gura uscată. Cu greu reușesc atunci să respir, să trag aer în piept și nimic nu mă satisface și nu mă liniștește mai tare decât să alerg apoi și să respir din plin, adânc. Abia atunci apăsarea aia din piept dispare, presiune din gât, la fel. Da, am și zile nu tocmai grozave.

Mama are o vorbă, de fiecare dată când visam ceva urât în copilărie, iar io nerăbdătoare voiam să-i povestesc, mă oprea, spunându-mi: „Lasă, draga mamii, să treacă cu noaptea! Nu te mai gândi, gata, a trecut!”.

La fel spun și acum: treacă cu noaptea, toate coșmarurile, toate visele urâte și toți demonii trecutului. Gata! A trecut!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

20/02/2020