Privire de ansamblu

Am multe momente de îndoială. Am multe zile de nesiguranță. Am săptămâni în șir de ezitări.
Să nu credeți că văd totul în permanență roz bombon cu picățele.
Să nu credeți că sunt întruna puternică, hotărâtă și de neoprit.

Ups & downs…
Fiecare le avem. Nu poți fi „pe val” tot timpul. Mai tragi și câte-o trântă.
Ultima a fost destul de zdravănă, m-am împiedicat și-am căzut cât am fost de lungă pe trotuar.
Bine, m-am ridicat rapid și mi-am continuat mersul de parcă nu s-a întâmplat nimic.

Da’ după primul colț (de unde credeam io că nu mă mai vede nimeni) m-am oprit să „evaluez” daunele: blugii rupți, genunchii plini de sânge și palmele zdrelite…
L-am și sunat pe Adiță și printre suspine am reușit să îngân:
— A…aa…am piiiii…ca…aat.
— Ce-ai făcut??? că bietu’ om n-a prea înțeles din prima.
— Am piiiiicaaaat, boceam io în continuare.
— Da’ oare cum ai reușit bleagă ce ești??? Te-ai lovit rău?
— Daaaaaa, hohoteam eu.
— Oooooo, săraca de tine!

Am și acum urma pe genunchi.

Însă vedeți, în primul rând contează să te ridici.
Apoi să ai cui să te vaieţi. Simplul fapt că Adiță m-a compătimit iar când a venit acasă m-a bibilit și mi-a pupat „buba”, a făcut durerea mai suportabilă.
Iar în al treilea rând, să-nveți ceva din toată tărășenia.
Știu acum că imediat după ce ies din casă, la câțiva metri depărtare este o dală în trotuar ieșită nițeluș în afară pe care trebuie s-o ocolesc, nu să dau în ea ca tuta. 😉
Ups and downs…
Ni se spune să fim puternici, performanți, să mergem înainte, să luptăm, să facem, să dregem, să ne zbatem, să dăm din coate, să nu ne dăm bătuți, să învingem, să nu renunțăm, să nu, să nu, să nu…
Ba da. Io zic că da.
Măcar din când în când.
Time-out.
Relax.
Detașare.
Plug-out.
Cu toții avem nevoie de asta.
Și-i omenesc să fie așa.
Pentru că după aia vezi mai bine și mai clar imaginea de ansamblu.
Se limpezesc parcă și se triază prioritățile.
De ce să muncim 16-18 ore pe zi într-un loc de muncă pe care-l detestăm?
Da, pentru bani, ar spune mulți.
Dar când banii ăia ajungi să-i dai la doctor, oare mai merită?
Când alea 16-18 ore pe zi le petreci departe de familia ta care-ți duce dorul și-ți simte lipsa acut, oare mai merită?
În timp ajungeți să vă înstrăinați, să vă „pierdeți” unii de ceilalți, să nu vă mai (re)cunoașteți…

Și oare merită?

Așa că faceți-vă timp de-o… detașare. Permiteți-vă să fiți și slabi. Și mai puțin performanți. Și mai puțin dispuși să dați timp.

Dați-vă un pas în spate și priviți. 🙂

Imaginea de ansamblu o să vă taie răsuflarea.

V-am țucat!

With love,

Aura.

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s