Bucuria pe care ți-o aduce un animal de companie nu pot s-o compar cu nicio altă bucurie. Da’ nici durerea…

Ziua de ieri a fost oribilă.

Ieșind cu Edi la alergat (sau, mă rog, o încercare de alergat, plină de gâfâieli și pauze repetate că mi-am ieșit rău din formă) am observat că Ediță al meu trăgea ca apucatul către drum. La început m-am gândit că, no, miroase el ceva (din trei simțuri ăsta ce-l mai are citov, de văzut, așa-și-așa iar de auzit spre deloc).

Însă pe drumul de întoarcere mi-am dat seama că-i altceva, își scutura și capul și-și pierdea parcă echilibrul.

Vă dați seama că am mers direct la veterinar.

Panica, durerea, neputința, neacceptarea, mila și multe alte sentimente m-au încercat ieri pentru prima oară.

Edi împlinește mâine 13 ani.

Un gând pe care-l alung ca pe-o muscă de aia, care tot vine și te bâzâie.

Și vai ce mi-ar plăcea să izbesc gândul ăsta de-un perete, la fel ca pe musca aia afurisită!

Însă ieri m-a izbit el pe mine. Rău de tot.

Edi a îmbătrânit. Rapid. Și nu pot face absolut nimic. Decât să accept.

Veterinarul mi-a explicat că nu-i nimic grav, că e ceva normal la vârsta pe care o are, însă pe mine m-a dat peste cap. Complet.

Edi pentru mine e membru al familiei. Punct. Nu-i „doar” un câine. E puiul meu .

E parte din mine.

N-a fost emoție pe care să n-o fi împărtășit cu el. Durere sau râs. Bucurie sau plâns. Boală sau stare de bine. El a fost mereu părtaș. Alături. Dacă am mers la baie, mi-a deschis ușa, s-a pus în cur și s-a uitat la mine. No, bucură-te de intimitate dacă poți! La bancă, la farmacie, în magazine, peste tot el a fost cu mine. Magazinele, unde n-am voie cu el, le evit. Pur și simplu. Unde câinele meu nu-i binevenit, nici banii mei n-au ce căuta acolo, nu? Casa ne-am cumpărat-o tot datorită lui. Inițial am căutat să închiriem o casă, dar n-am găsit pe nimeni care să accepte și un câine. Așa că a fost musai să ne cumpărăm una. La mare, la munte, în concediile în care-am mers cu mașina, a fost cu noi. Peste tot. A „însemnat” străzile multor țări, multor orașe. Anul trecut tocmai din cauza asta am mers – iar! – cu mașina în România. Ca să-l putem lua și pe Ediță cu noi.

O istorie întreagă. Plină de Edi.

Cred că și-n postările mele apare constant. Cum să nu apară, când a fost tovarășul meu de drum? Prietenul de nădejde care nu m-a părăsit niciodată? Care m-a așteptat întotdeauna? Și m-a iubit necondiționat?

Astfel de iubiri nu le poți întoarce. Noi, ca oameni, n-o să-i putem răsplăti niciodată.

Iar culmea este că dragii de ei nici măcar nu așteaptă vreo răsplată. Ei vor doar să fie în preajma noastră (chiar și la baie!).

Chiar dacă ziua de ieri a fost oribilă, istoria mea întreagă alături de Edi e minunată.

Și sunt recunoscătoare pentru fiecare zi, fiecare clipă.

Tot ce pot face e să mă bucur încă de prezența lui. Care e o binecuvântare.

Fiecare zi. Fiecare clipă.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

13.01.2018

Hamme

Fragment din #TrăirileAurei.

Cărțile mele le găsiți aici:
https://www.sionoeditura.com/product/eu-si-atat/
și aici:
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

și-n librăriile din țară.

Mulțumesc!