Privesc pozele în care apare Edi și mi se strânge inima. Apoi mâna mea merge automat spre blana lui Max, o mângâi și suspin. Mi-e dor de Edi, o să-mi fie mereu, dar Max umple casa cu atâta râs și bucurie încât nu mai e loc de tristețe. Am citit un articol cu un titlu ce m-a intrigat, „Cum suporți să stai în casă cu un câine?”, o întrebare pe care o primise autoarea lui și la care a răspuns în articolul acela tare fain, ce m-a mirat însă și mai tare au fost câteva comentarii ale unor persoane care declarau cu tărie că locul animalelor e afară. Al meu doarme în pat, pe pieptul meu uneori, sau se lipește de spatele meu, sau se tolănește pe picioarele lui Adi. Și, așa cum am scris aici:
https://aurablupu.com/2018/01/13/edi/
nici Max nu-i „doar” un câine, este membru al familiei.
Nu-i vorba de suportat, e vorba de iubire. Iar câtă iubire și devotament primești de la un câine, de la oameni n-o să capeți niciodată. Nu-s cinică, nu-s acrită de oameni și lume, ci pur și simplu e un adevăr. Iar pentru cei care nu suportă animalele și se întreabă cum de stai cu ei în casă, n-am niciun răspuns. N-am nicio replică de dat. Decât una, o vorbă de-a lui bunicu’: cântă la alta masă, la asta-i ocupat. 😉
De data asta doar pentru iubitorii de animale,
cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
11/02/2022