Nicula

Taina Sfântului Maslu.

Acum vreo 16-17 ani habar n-aveam io ce-nseamnă. Până când o mătușă (Dumnezeu să-i dea sănătate! ) m-a dus la Nicula. La icoana făcătoare de minuni. Bine, nu prea credeam io în de-astea pe atunci, nu eram o „crezătoare” convinsă, ca mai toți tinerii rebeli, crescuți în regimul comunist. Credeam în Dumnezeu da’ în minuni… nu prea.

Și m-am dus la Nicula. La Taina Sfântului Maslu. Vineri de vineri.

Iarnă. Un ger de crăpau pietrele. Luam autobuzul din fața spitalului. Autobuz vechi. Neîncălzit decât de suflarea oamenilor. Plin ochi. Ne ducea până la poalele dealului, că mai sus nu putea merge, era drumul prea alunecos și întortocheat. Așa că de acolo urcam pe jos. În tăcere. Ajungeam la mănăstire. Plină ochi. Mirosuri fel de fel. În post oamenii mănâncă muuuult usturoi și ceapă. Iar hainele pe vremea aia se țineau la naftalină.

Aerul greu, îmbâcsit. Naftalină, lumânări, fum, toate amestecate. Mi se făcea instant rău. Primul impuls era să fug afară, la aer curat. Dar nu puteam pentru că mătușe-mea mă târa direct în fața altarului, unde era aglomerația mai mare, ca să ajungem sub patrafir, când se citea din Evanghelie.

Acolo, așezată în genunchi nu mai mișcam. Respirații una-ntr-alta. Ce rugat? Ce auzit ce ziceau popii? Io nu mă gândeam decât la cum să nu leșin. Ochii icoanei mă urmăreau parcă. Cu răbdare. Cu îngăduință.

O săptămâna. Două, trei…

Până când la un moment dat am simțit că nu mai pot. Gata. Acum nu numai că leșin, da’ dau ortu’ popii! Nu mai puteam respira, urechile îmi vâjâiau, ochii mi se împăienjeniseră, inima îmi bătea cu putere.

Mi-am „agățat” privirea de ochii icoanei. Am încercat să trag aer adânc în piept, așteptându-mă să simt mirosul ăla greu și îmbâcsit.

Și… am simțit miros de… flori. Aer proaspăt, de primăvară.

Într-o mănăstire mică pe vremea aia, în plină iarnă, printre toate mirosurile alea grele, eu am respirat aer curat de primăvară.

Am respirat încă o dată, să mă conving. Tot flori. Tot aer curat.

Cu fiecare respirație îmi reveneam. Pentru prima dată nu doar că auzeam vocile sfinților părinți dar acum le și înțelegeam vorbele.

M-a inundat un sentiment de bucurie. Recunoștință. Și iubire nemărginită.

Icoana n-a lăcrimat. Însă eu da.

Iar de atunci, de fiecare dată când întru în Nicula, plâng. De bucurie. Și recunoștință.

A fost minunea mea personală. Unică. Autentică.

Aseară am fost la Taină Sfântului Maslu în Aalst.

Doamne, ce bine că am fost!

Mi-ai amintit ce am uitat de cam prea multă vreme.

De mirosul de flori.

Și de aerul proaspăt de primăvară.

Voi îl simțiți?

 

With love,

Aura.

icoanamdnicula-1487179353

 

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Reclame

Un gând despre „Nicula

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s