Nicula

Taina Sfântului Maslu.

Acum vreo 16-17 ani habar n-aveam io ce-nseamnă. Până când o mătușă, (Dumnezeu să-i dea sănătate!) m-a dus la Nicula. La icoana făcătoare de minuni. Bine, nu prea credeam io în de-astea pe atunci, nu eram o „crezătoare” convinsă, ca mai toți tinerii rebeli, crescuți în regimul comunist. Credeam în Dumnezeu, da’ în minuni nu prea.

Și m-am dus la Nicula. La Taina Sfântului Maslu. Vineri de vineri.

Iarnă. Un ger de crăpau pietrele. Luam autobuzul din fața spitalului. Autobuz vechi. Neîncălzit decât de suflarea oamenilor. Plin ochi. Ne ducea până la poalele dealului, mai sus nu se putea, era drumul prea alunecos și întortocheat. Așa că, de acolo urcam pe jos. În tăcere. Ajungeam la mănăstire. Plină ochi. Mirosuri fel de fel. În post oamenii mănâncă muuult usturoi și ceapă. Iar hainele, pe vremea aceea, se țineau la naftalină. Aerul era greu, îmbâcsit. Naftalină, lumânări, fum, toate amestecate. Mi se făcea rău instant. Primul impuls era să fug afară, la aer curat. Dar nu puteam, pentru că mătușa mea mă târa direct în fața altarului, unde era aglomerația mai mare, să ajungem sub patrafir, când se citea din Evanghelie. Acolo, așezată în genunchi, nu mai mișcam. Respirații una-ntr-alta. Ce rugat? Ce auzit ce ziceau popii? Io nu mă gândeam decât la cum să nu leșin. Ochii icoanei mă urmăreau parcă. Cu răbdare. Cu îngăduință.

O săptămâna. Două, trei… Până când, la un moment dat, am simțit că nu mai pot. Gata. Acum nu numai că leșin, da’ dau ortu’ popii! Nu mai puteam respira, urechile îmi vâjâiau, privirea mi se împăienjenise, inima îmi bătea cu putere. Mi-am agățat privirea de ochii icoanei. Am încercat să trag aer adânc în piept, așteptându-mă să simt mirosul ăla greu și îmbâcsit. Dar am simțit miros de flori. Aer proaspăt, de primăvară.

Într-o mănăstire mică pe vremea aceea, în plină iarnă, printre toate mirosurile alea grele și îmbâcsite, eu am respirat aer curat de primăvară.

Am respirat încă o dată, să mă conving. Tot flori. Tot aer curat. Cu fiecare respirație, îmi reveneam. Pentru prima dată nu doar că auzeam vocile sfinților părinți, dar acum le și înțelegeam vorbele.

M-a inundat un sentiment de bucurie. Recunoștință. Și iubire nemărginită. Icoana n-a lăcrimat. Însă eu, da.

Iar de atunci, de fiecare dată când întru în mânăstirea de la Nicula, plâng. De bucurie. Și recunoștință.

A fost minunea mea personală. Unică. Autentică.

Aseară am fost la Taină Sfântului Maslu, în Aalst. Doamne, și ce bine c-am fost! Mi-ai amintit ce am uitat de prea multă vreme. De mirosul de flori. Și de aerul proaspăt de primăvară.

Voi, îl simțiți?

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

26/11/2017

Hamme.

#TrăirileAurei #Nicula #minuni #aurablupu

Fragment.

Cărțile mele le găsiți aici