Pe un drum lung și înghețat dintre două mici localități din județul Sibiu, Laslea și Mălâncrav, un drum pustiu, plin de zăpadă, doi tineri pășesc cu spor. Frigul le pișcă obrajii, dar îmbujorarea lor e nu doar de la frig ci mai ales de la focul ce le mocnește în suflete. Frumoși, tare frumoși sunt așa, îndrăgostiți, plini de speranță și încredere în viitorul lor. Vin de la cununie, unde și-au unit destinele. Chiar dacă la anii lor tineri au trecut deja prin grele încercări, ea, fată rămasă cu încă 9 frați fără mamă, el, bătut în beciurile poliției fără milă, sunt atât de plini de dragoste unul pentru celălalt încât nicio umbră de îndoială nu le știrbește zâmbetele largi. Se țin de mâini, se privesc cu drag și cu iubire și se simt de neoprit. Pe drumul pe care au apucat ei simt adânc, în inimile lor, că sunt pe calea dreaptă. Dragostea ce și-o poartă le va fi temelie. Prin tălpile subțiri ale papucilor nepotriviți cu frigul lui făurar, dar singurii pe care-i au mai de Doamne-ajută, nu simp răceala zăpezii, focul pasiunii ce le curge prin vene îi încălzește. Nici vântul aspru nu-i oprește. Merg înainte, tot înainte, încrezători și fericiți.
Și-au mers așa, mână în mână, zeci de ani, fără ca iubirea și focul ce le mocnea atunci în suflete să scadă. Au rămas la fel de frumoși, tare frumoși, îndrăgostiți și-ncrezători, indiferent pe câte alte drumuri pline de nămeți au trebuit să treacă.
La mulți ani, mama și tata! Să rămâneți așa și să sărbătoriți nunta de diamant!
Am ieșit până în prag să văd cum e afară, privirea mi-a fost imediat atrasă spre cer. E Lună Plină. Apare, dispare, învăluită de nori. E duminică seara, o seară calmă, tihnită, mă uit la televizor, după baia obișnuită și pregătitul unei noi săptămâni. Nu mă gândesc la nimic, imaginile de pe televizor nu reușesc să mă acapareze, e un film pe care l-am mai văzut. Max doarme. Suntem atât de obișnuiți! Nimic special, nimic de luat în seamă, o familie ca oricare alta, cu bune, cu rele, banali. Dar cât îmi place banalitatea asta, tihna și liniștea! Nu suntem perfecți. Eu sunt sucită, ciudată de-a dreptul de multe ori. Dar ai mei mă știu, mă iubesc și mă acceptă așa cum sunt. Și eu pe ei. Avem hachițe, avem certuri, avem răbufniri. E normal. Curând mă bag în pat. Max o să mă urmeze, somnoros, plescăind și căscând. O să-mi lipesc picioarele reci de Adi care o să tresară în somn. O să ascult tihna și liniștea casei, într-o seară de duminică și-o să suspin. Apoi o să adorm zâmbind, în timp ce Luna Plină o să strălucească măreață pe cer.
Oricât de obosit ai fi, când vezi cum te privesc niște ochișori ca aceștia, îți trece. Nu există iubire mai curată și mai sinceră decât asta, primită spontan, fără rețineri. Recunosc că-s topită. N-ai cum să nu fii. Când animalele și copiii vin la tine cu atâta încredere și drag, te scurgi, te prelingi, te topești. Uneori mă întreb dacă merit atâta iubire. Dar știu că dau înapoi înzecit. Cu cât primești, cu-atât ești capabil să oferi și mai mult. O sporești. O crești. O înmulțești.
Iubirea-i de multe feluri. Am cunoscut și simțit fel și fel de iubiri. Unele m-au secat, m-au pustiit, altele m-au împlinit și întregit. Unele au fost prefăcute, altele condiționate. Dar acum pot spune că felul ăsta de iubire e cel mai minunat. Cel mai satisfăcător, mai hrănitor.
Recunosc, sunt obosită, terminată după câte-o astfel de zi. Dar inima mi-e atât de plină! Sufletul atât de ușor!
Mă trezesc, mă grăbesc, beau cafeaua pe fugă, repede mă pregătesc, nu mai apuc să mă feștesc, plec în trombă, pe drum merg în pas alert, ajung la țanc, mă așez pe scaun și răsuflu ușurată, încă o pacientă așteaptă, de la radio aud ora exactă, sunt mândră de mine, în sfârșit n-am întârziat. După câteva minute intră terapeuta, mă privește mirată, io rânjesc larg, în gând zic „Ce te miri așa? Am ajuns și io o dată înaintea ta, sîc!” și zice: „Cineva a greșit ora.” Chiar fiind sigură pe mine, tac, superior. Mda, după ce verifică în calculator, mă pleoștesc. N-am ajuns doar la țanc ci și prea devreme. Cu vreo jumătate de ceas. Voi? Bine, sănătoși? La fel de hăbăuci? 😁😜
Când am avut spatele praf și doctorul mi-a spus că n-o să mai pot s-alerg, l-am crezut, inițial. https://aurablupu.com/2018/01/06/depresia/ Dar fiind încăpățânată ca un catâr – cum îmi zice mama –, Rac cu ascendent în Berbec, https://aurablupu.com/2020/06/29/cateva-adevaruri-despre-zodia-rac/ https://aurablupu.com/2021/03/10/alte-adevaruri-despre-rac/ n-am putut accepta verdictul implacabil. Și l-am schimbat. Am alergat din nou. Ce-i drept cu mai multă grijă, cu mai puțină îndârjire și cu multă, multă bucurie. Când am aflat că n-o să mai pot avea copii, https://aurablupu.com/2018/05/03/urme/ după ce-am jelit și-am consumat suferința aia complet, am început niște cursuri care au adus copiii la mine, încât acum simt că-s mama tuturor. Când am crezut că n-o să-mi revin niciodată după moartea lui Edi, https://aurablupu.com/2019/04/04/de-parca/ am luat în casa noastră alt suflețel, pe Max, care nu doar că ne-a înseninat durerea ci a șters-o (aproape) complet. După operația la umăr, când nu eram în stare nici să mă șterg la… nas, 😜 am strâns din dinți, am înfruntat durerea infernală, am mai coborât și niște sfinți din cer, dar mi-am jurat că într-un an o să pot să joc badminton din nou. https://aurablupu.com/2019/02/08/badminton/ Poate nu la fel de bine, dar o să joc! Ieri, la terapie, când „kinezista” m-a pus să prind mingea din zbor și s-o arunc înapoi, ca la badminton, m-a podidit plânsul. Și de durere dar și de bucurie că pot. Sunt praguri peste care credem că n-o să trecem niciodată. Când însă ești un Rac încăpățânat, cu ascendentul în Berbec, nimic nu este imposibil. Doar să vrei. Așă că, până o să mă înscriu în campionatul de badminton, m-am apucat de ștricălit. 😜
Nu-mi mai ziceți și scrieti că nu se poate. Nu vă cred. Dacă io pot, voi de ce nu?
Astăzi m-am simțit albastră. Așa mă trezesc uneori, cu dorința de-a purta o anumită culoare. Habar n-am de ce, doar simt nevoia s-o îmbrac, că mi se potrivește cu starea de spirit și merge perfect cu ziua respectivă. E frig, e mohorât, e iarnă, sunt încă răcită și-am rămas c-o stare ciudată, de oboseală extremă, c-un gust de metal în gură și-o senzație de greață. Tușesc din când în când, o tuse care mai tare mă epuizează. Medicamente nu mai pot să iau, îmi rămân în gât, corpul le respinge, ficatul se revoltă, parcă îl aud strigând: Gata! Nu mai pot! Ajunge!
Azi m-am simțit albastră. Am visat cu ochii deschiși la vară, la mare, la fluturi, la cer perfect de iulie, la ochii curați ai unei bunici, la florile micuțe de nu-mă-uita.
Dacă aș putea, aș prefera ca-n locului frigului și ploii să fiu undeva la mare, la căldură, soare și cer senin, la apă azurie, la nisip auriu și la masaje de relaxare. Cred că așa arată viața ideală, când te saturi de vremea urâtă, să-ți iei catrafusele și să pleci unde vrei. Stând în fața școlii, în bătaia tăioasă a vântului ce venea de pe creste înzăpezite, la asta mă gândeam. Oameni bogați, cu mulți bani, preferă să zgribulească și să muncească aici, în loc să plece, ca păsările călătoare, unde-i cald. Și oare pentru ce? O mentalitate pe care eu n-o înțeleg. Cum oare, chiar și când ai bani destui, tot nu te bucuri de viață, tot tragi să faci și mai mulți?
Da, aș prefera să am libertatea financiară și să pot să călătoresc. Să nu mai îndur lunile astea lungi de iarna, care vin mereu la pachet cu niște boli. Să muncesc, să fac ce-mi place, dar unde vreau eu. Picioarele mi-s reci sub plapumă, nu-mi place nici asta, ca durează destul de mult până reușesc să le încălzesc. Dimineața nu-mi vine să coborât din moliciunea și căldura patului, în frig și umezeală.
Când viața îți dă lămâi, fă-ți un ceai, adună-te, șterge-ți nasu’, fardează-te și mișcă-ți f… 😜 dosul la întâlnirea cu femeia asta minunată, care a călătorit mii de km până la Brussel, tocmai din Canada. La fel ca pasărea Phoenix, am renăscut din propria cenușă și-am mers la EuropaNova, să particip la evenimentul „Em Sava și cărțile ei – întâlnire cu cititorii” https://www.facebook.com/events/723695522367587 Și-a fost extraordinar! O seară magnifică, oameni minunați, cărți faine tare și-o Aura cu un nas roșu și ochii cam umflați, rugându-se să n-o apuce vreun acces de tuse în mijlocul evenimentului. Dar am reușit! Yeee!
Ieri toată ziua am zăcut. A început noaptea, cu frisoane, cu oricâte pături m-am acoperit n-am reușit să mă încălzesc, dârdâiam și-mi simțeam tot corpul parcă acoperit cu zăpadă, am pus și pătura electrică sub mine, sperând să mă încălzesc. Am știut de dinainte că n-o să scap, fetița de care am grijă e de aproape două săptămâni bolnavă, era clar că în cele din urmă o să mă îmbolnăvesc și eu. Am sperat doar să scap mai ușor de data asta, fără aerosoli, perfuzii, spitale și ambulanțe. Să nu zic într-un ceas rău și să bat în lemn, azi deja mi-a fost ceva mai bine. Dar ziua de ieri a fost un coșmar. Febră, frisoane, călduri, transpirații reci, durere în fiecare părticică din corp, de parcă nu doar c-a trecut un buldozer peste mine, ci a mai dai și-nainte, și-napoi! 😜 somnolență (am dormit cam 90% din zi), dar ce m-a stors de orice vlagă a fost durerea permanentă și teribilă de cap. Nu-mi place să fiu bolnavă (cui îi place?) și, dacă anii trecuți mai fentam gripa și răceala, de când lucrez cu copiii văd că nu mai pot s-o păcălesc, doar să scurtez perioada în care bolesc. Aveți grijă de voi, de cei dragi. Io știu că ne credem mari și tari și puternici, credem că putem face față la orice, dar uneori e bine să ne mai ferim și noi, când putem. Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu 20/01/2023
Aseară, pe drumul spre casă, am avut un moment, hai să-i zic, interesant. Bine, nu-i prima oară când, brusc, sufletul mi se umple de recunoștință, de obicei mi se întâmplă când sunt afară, în natură și văd cât de frumoasă-i creația lui Dumnezeu. Nu e vorba de momentele de peste zi în care mă opresc special câteva minute ca să enumăr cinci motive pentru care sunt recunoscătoare, sau cele în care meditez sau mă rog. Ci de momentele acelea în care simți că te inundă o iubire și-o recunoștință fără margini, așa, din senin. Aseară mă uitam pur și simplu pe geamul mașinii când am simțit asta. De ce a fost special? Pentru că imediat și nările mi-au fost invadate de-un puternic miros de mir.
L-am întrebat pe Adi dacă simte și el asta, iar răspunsul lui, recunosc, m-a întristat.
Luăm de-a gata, ca și când ni se cuvine, tot ce-avem, tot ce putem. Abia când ceva ne este luat, înțelegem. M-am gândit de multe ori, după ce m-am operat, cât de norocoasă sunt. Nu m-am concentrat pe durere, nici pe ce nu mai pot să fac, ci la cât de binecuvântată sunt. Să găsesc alternative, să fac altfel, să mă folosesc de ceea ce am. Să fie cineva lângă mine să mă ajute, să fiu acum, aici, în locul ăsta, nu altundeva, aici unde primesc îngrijire și terapie. Nu spun c-a fost ușor sau că este. Dar putea fi mult mai greu.
Mereu ne gândim la ce nu avem, în loc să ne bucurăm de ceea ce avem. Ne concentrăm pe părțile negative, în loc să vedem bobul de muștar. Și cred că primul pas spre a deveni mai buni, mai împăcați, ăsta e: să ne oprim, măcar de trei ori pe zi, din tumultul vieții cotidiene și să enumerăm trei motive pentru care suntem recunoscători. Și să nu mai luăm nimic de-a gata, de parcă ni se cuvine. Pentru că nu-i defel așa.
Am început ziua cu un răsărit splendid, apoi, după ce-am deschis larg ușa, aerul rece, mașinile albite și apa înghețată de pe prag m-au făcut să alerg într-un suflet în pod, cu speranța să-mi găsesc geamurile desenate cu flori de gheață. Ce-am găsit mi-a întrecut orice așteptare, așa flori minunate n-am mai văzut, natura e maestrul desăvârșit, noi putem doar încerca să-i atingem perfecțiunea. Dar frigul subit și aerul rece a venit la pachet și cu o avalanșă de răceli și gripe, copiii, dragii de ei, fiind cei mai vulnerabili. Ochișorii mici, paloarea, tusea persistentă, febra și nasul înfundat dau bătăi de cap multor părinți, grădinițele nu mai fac față și refuză să primească copilașii bolnavi sau îi trimit acasă pe cei care au câteva simptome. Ți se rupe sufletul să-i vezi cum le dispare râsul și voia bună, cum energia e înlocuită de apatie și-s moi, plângăreți, mofturoși, nu mai au chef nici măcar de ceea ce le plăcea la nebunie. Și totuși e mai bine să fie – măcar câteva zile – frig și soare, decât să plouă continuu. Am profitat de fereastra deschisă în programul meu și-am fugit la coafor. Simțeam nevoia, după atâta timp, de o schimbare. Nu se vede bine culoarea, dar sunt încântată. Sunt „puțin mov”, 😁 cum mi-am dorit încă de astă-vară. 💜💜💜 Merci, Nicolle! Love ya!
Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu 16/01/2023 P.S. Mulțumesc, Elisabeta Dobre, pentru pozele cu cartea. Lectură plăcută! 🥰🙏🤩
Cred că ăsta o să devină un ritual, să mă răsfăț duminica în cadă, să-mi iau timp doar pentru mine și să mă izolez. Alt lucru bun pe care mi l-a adus problema cu umărul, pentru că-mi era greu să ridic mâna la duș, a fost să optez pentru vană. Iar pentru că momentul în care m-am scufundat cu totul sub apă a fost atât de eliberator, purificator de-a dreptul, am ținut neapărat să îl repet. Parcă toată răutatea, toată energia negativă adunată peste săptămână s-a curățat, s-a spălat, s-a dus. „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune.” Așa că am facut iar. Scufundări. Am stat departe de lumea asta dezlănțuită. Plină de venin, de judecăți, prejudecăți. Și am spălat mizeria aruncată gratuit spre mine. Am curățat noroiul și săgețile otrăvite. Am ieșit curată ca un bebeluș. Când te simți prea încărcat, prea plin de săgeți, scufundă-te-n cadă. Pune un strop de ulei esențial. Fă spumă multă, aromată, aprinde-o lumânare, două, trei. Și stai în liniște. Doar tu cu tine. Meditează. Roagă-te. Fă pace cu lumea-ntreagă. Iartă-i. Iartă-te pe tine. Și iubește-i pe toți. 💝
Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu 15/01/2023 P.S. Uite, Ramona, acum am pus și poză. Să vedem, fug sau rămân? 😁😉
Sunt în autobuz, mă-ntorc de la revalidație (recuperare, adică, un alt cuvânt flamand românizat 🤣 ). Obosită, dar plăcut obosită, zgribulită de la vremea urâtă de-afară, mă așez repede pe scaunul gol. Umărul mă sâcâie un pic, două ore de exerciții și terapie se simt, sunt însă bucuroasă că în fiecare săptămână se vede progresul treptat. Telefonul îmi bâzâie în buzunar, mă uit pe ecran și încep să râd. Lumea mă privește mirată, dar nu pot să mă abțin. Ce să-i faci, asta e, mai primești și recenzii negative. Da’ ce le iubesc! 🤣💖
„Luca: – Mama, ce citesti acolo? – Cartea Aurei. – Ea a scris-o? Wow, ce deșteaptă e! Și eu vreau s-o citesc. Dar mama, nu are poze… Așa e ușor să scrii!” 🤣🤣🤣
Când mă supăr, fac scufundări. Nu mă mai cert, nu mă mai contrazic, nu mai irosesc timp și energie. Mai bine mă dau la fund. Când eram copil era să mă înec, am căzut într-un bazin de irigație dintr-o livadă, m-am întins ca broasca la rai să curăț frunzele ce pluteau deasupra apei; unchiul meu îmi promisese că dacă le strâng, facem baie și mă învață și să înot, așa că eu, plină de speranță, m-am pus pe treabă, în timp ce el și fratele meu s-au dus să culeagă prune. Nu-mi mai amintesc nimic, decât sentimentul de pace, liniște profundă, o tihnă și-o seninătate absolută. O imagine îmi apare în minte când mă gândesc la acel moment, reală sau fabricată de mintea mea, nu știu, eu, privindu-mă de undeva, de sus, cum zăceam cuminte pe fundul apei, cu rochița albastră cu flori, cusută de o prietenă de-a mamei, umflându-se în jurul meu, iar părul bălai, răsfirat, părea mai lung, de aur, cum cădea o rază de soare fix în creștetul capului. M-am trezit scuipând și stropșind ca o pisică în zdruncinăturile unchiului meu, care alerga cu mine-n brațe.
De când cu operația am învățat să mă descurc cum pot și singură, mai bodogănind, mai nădușind, mai plângând în pumni de nervi și de frustrare, dar am mers, așa cum am putut, înainte. Și-am învățat să nu mă mai cert. Mai bine fac scufundări. În vană, că piscină n-am, dar ador momentul ăla de desprindere de lumea exterioară, când brusc se face liniște. Și e tihnit. E pace. E senin.
Îmi place, când ies de la muncă, oricât aș fi de obosită sau oricât e de târziu, să mă plimb câteva minute, să respir aer curat, să mă scutur de gânduri și stări și să admir noaptea împrejurimile care par altfel, deosebite de cum sunt în lumina zilei. Ieri am fost la control și-am primit o veste grozavă, refacerea e bună, am progresat de la ultima consultație. M-a ajutat mult revalidația în bazin, asta-i clar, cine are ocazia s-o facă, recomand. Un pic, un pic de tot, ceva încă nu-i cum ar trebui să fie la 3 luni după operație, dar e important c-am avansat. Iar dacă peste 3 luni refacerea-i de 90%, pot trăi liniștită, e totul ok. Bine, trebuie să continui cu terapia obligatoriu încă trei luni, altfel tot progresul făcut se duce pe apa Sâmbetei. Îmi scria cineva pe la început, după operație, ca era la a 72-a sesiune, știu că atunci am zis că nu, e prea mult. Eh, acum știu că nu-i nimic mult dacă medicul recomandă. Sunt obosită un pic, sunt și veselă, de-acum înainte pot spune că ce-a fost greu, a trecut. Fix la jumătate de drum. Un hop mai am de trecut, să pot merge cu bicicleta și-o să fiu în al nouălea cer.
„Nu știu dacă ați fost vreodată într-o librărie Cărturești dar între miile de cărți care există acolo să fii alături de marii romancieri ai lumii, să fiți căutată și cartea să fie vândută este o perfomanță extraodinară. Felicitări! ” – Bogdan Mita
„Azi a venit cartea la librăria Elstar, mi-am întregit colecția” – Maria Salcianu
Am fost o sâcâită și jumătate care nu putea să stea liniștită pe canapea dacă vedea un fir de păr pe covor, să meargă la culcare și să lase două-trei vase murdare în chiuvetă, care deretica mereu și așeza totul prin casă să fie și să arate perfect. Care bocea dupa o cană preferată făcută zob, care regreta când ceva se strica și înlocuia cu greu un obiect. Se atașa de lucruri, orice flecușteț îi amintea ceva și nu se îndura să-l arunce, de haine se despărțea și mai greu, chiar dacă nu-i mai erau demult bune.
Ca noroc că-n timp am mai învățat câte ceva. O casă care bolborosește de țipete, râsete, plânsete și bufnituri, în care e dezordine, un haos total și-o agitație everfescentă, e o casă care trăiește. E o casă care pulsează de viață. E un loc fericit. Vasele rămase murdare după prepararea clătitelor de două mânuțe harnice nu mă mai deranjează, jucăriile împrăștiate prin toată casa la fel, dezordinea e chiar plăcută, ceva spart poate fi înlocuit. Râsetul cristalin, țipetele de încântare și ochii scânteietori contează. Nu o casă care strălucește de curățenie și-n care totul stă nemiscat. Suflețelele astea nevinovate, frumoase și pure sunt importante, nu o casă care să arate impecabil.
Sunt în continuare o sâcâită și jumătate în multe privințe, îmi place curațenia și mai am momente când mă ridic din fotoliu să iau o scamă de pe covor. Dar acum știu că de obiecte doar ne folosim, lucrurile sunt necesare dar dispensabile iar o casă nu-i un muzeu, nu-i musai să arate perfect.
Când n-ai somn ce faci? Umbli pe ciripuri și faci poze. Și te rogi. În liniștea dimineții, când totul e încremenit, când vântul aspru te face să lăcrimezi iar sforăitul ușor care ajunge din dormitor, sus, la tine, te face să zâmbești, stai în fața geamului și vorbești cu Luna mare, perfect rotundă, ce strălucește nestingherită de niciun nor pe cerul încă întunecat. Vrei să lași în urmă tot ce nu-ți mai folosește. Neiertări, boală, nefericire, frică, îndoieli și griji – of, mai ales griji! –, neîncredere și tot ce te oprește, tot ce te blochează, tot ce te înfrânează, le lași în urma ta. Frigul începe să te cuprindă. Și totuși nu te-nduri să te întorci în patul cald. Mai murmuri o rugăciune. E dimineață, dar încă nu se văd zorii, până la răsărit mai sunt două ceasuri bune. Liniștea e întreruptă de două zgomote venite din cer și de pe pământ. Mda, musai să te întorci în pat, cineva te-așteaptă-n capul scărilor, scâncind. Cu drag și cu iubire, (insomniaca) Aura B. Lupu 08/01/2023
Am ieșit să urlu la Lună. 😁 Că tot se numește Luna Lupului și mai e și-n Rac. 😉🌕🦀 Cică e un moment oportun pentru a manifesta cele mai puternice și mai adânci dorințe. (Doamne, tu le știi 🙏) Mitul zice că micul Crab/Rac și-a apărat prietenii într-o luptă curajoasă în care și-a pierdut viața. Ca o amintire a curajului, loialității și dorinței lui de a-i proteja pe cei pe care i-a iubit, a fost încorporat în stele. Ori de câte ori energia Racului este puternică, e bine să ne amintim că toți avem calitățile astea, iar puterea și curajul vin din dorința de-a-i proteja pe cei pe care îi iubim. Exact cum scriam în alt articol, din Rac devine Leu. Vă doresc o Lună Plină în Rac plină de conștientizări!
Hamme, 21:23 Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu 06/01/2023
Era târziu, era înnorat, burnița, dar tot am ieșit la plimbare. Când vrei să scapi de energii negative, natura ajută cel mai mult. Spre surprinderea mea am mai întâlnit destui plimbăreti, deși speram să nu. Când mi se acrește de lume, prefer pustietatea. N-am avut noroc în privința asta, în schimb întâlnirea cu domnu’ Fonsche, cum i-am botezat pe toți fazanii ieșiți în cale, m-a bucurat. A venit nonșalant direct spre noi, Max îl luase deja în colimator dar asta nu părea să-l deranjeze. Grăbit, în pas alergător, a trecut pe lângă noi țipând de zor și și-a văzut de căutarea lui. Animalele îmi inspiră uneori mai multă încredere și plăcerea de-a le întâlni decât oamenii. Mă rog, unii oameni. Nu pot să-i bag în aceeași troacă pe toți, dar treaba cu vecinii îmi stă pe creier. Mai ales că azi, ieșind să merg la muncă, am dat nas în nas cu unul. S-a prefăcut că nu mă vede. Extrem de macho, de bărbătesc și de politicos, nu-i așa? Asta e. Nu poți cere mai mult de la cineva care nu are. Educație. Respect. Bun-simț. M-am consolat cu faptul că uite, un fazan colorat m-a salutat și-a trecut pe lângă noi, fără să ne ocolească. Și le mai zicem animale sălbatice…
Cu drag și cu iubire, (și-un iz doar de tristețe) Aura B. Lupu 06/01/2023
Par io zen și happy mai tot timpul, dar clar că nu-i tocmai așa. Vreau să-l cunosc și eu pe omul ăla care zice că-i mereu fericit și fără griji, care nu se enervează niciodată, chiar aș vrea. O fi vreun budist, vreun călugăr din ăla care levitează. Noi, oamenii de râd, nu cred că putem fi mereu fericiți. N-ai cum. Ieri și azi n-am fost gram fericită, din contră, am tunat și fulgerat, și-am mai coborât și niște sfinți din cer. Indolența, insolența, nesimțirea au capacitatea asta, de-a mă scoate din minți. Am ajuns acasă cu Max de la plimbare, și, cu vântul ăsta nebun, în cablul legat (provizoriu, cică!) de aproape doi ani de casa noastră, pentru internetul vecinilor, se adună frunzele de pe stradă. Cum n-am putut mătura cu brațul meu beteag, s-au tot strâns, s-au tot strâns. În doi ani vecina n-a venit nici măcar o dată să adune mizeria strânsă pe casa mea din cauza cablurilor ei. Nu mai amintesc momentul când muncitorii au tăiat cablul nostru instalând internetul ei. Un weekend fără net. Nu mai amintesc de problema cu locul de parcare, am mai scris eu că-n fața casei noastre zici că-i loc cu miere la cum se-nghesuie să parcheze toți, când plecăm undeva cu mașina. De scrumiera din mașină, golită de altă vecină, bulgăroaică, iar, ce să mai zici? 🙄 Și-acum, enervată de mizeria strânsă pe trotuar, m-apuc s-adun repede, cu mâna, frunzele, când mă lovește un miros oribil. Pe sub frunze, careva-și lăsase câinele să se rahățească. Și cică ei sunt civilizați iar noi barbari? Ha! N-a da Bunuțu’ să te prind io odată și să te bag cu nasu-n el? Pe stăpân, nu pe cățel, că el n-are nicio vină, da’ bipedul merită! Recunosc, cât am curațat trotuarul, numai i-am blagoslovit. N-am rezistat ispitei de-a le face niște urări mai deosebite, tuturor. Sper să nu-mi iasă cale să-mi ureze „Beste wensen!”, că n-o să pot să tac. În loc de urări, mai bine și-ar vedea fiecare de treburile lui, să-și curețe trotuarul și să strângă după câinele lui. Oare e atât de complicat să fi minimum de civilizat? Mi-a rămas în minte un îndemn simplu, „Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ți face patul.” al Amiralului de la Navy Seals, William McRaven. De când l-am auzit, n-am avut zi în care să n-o fac, chiar dacă de multe ori îmi spuneam că n-are rost, că n-am chef, că mă grăbesc etc., am făcut-o. E simplu. Nu-i nevoie de urări fade sau pompoase, lipsite de sinceritate, luate de-a valma de pe net și trimise la toți din listă, copy-paste, fără atingerea ta personală, fără implicarea ta, făcând-o doar ca să te scapi de-o grijă și să ai senzația că uite ce om bun și grijuliu ești! Prietena mea, Mihaela, îmi zicea că admiră faptul că răspund fiecăruia în parte, chiar dacă uneori sunt sute de comentarii. Da, o fac, e o formă de respect. E făcutul patului în fiecare dimineață. Dacă tot vrem să schimbăm lumea, nu mai bine începem cu asta? Cu respect pentru fiecare? Pentru vecini, pentru mediul înconjurător, pentru cei care ne ies în cale? Și-n primul rând, respect pentru noi. Ieri a fost prima zi de muncă, chiar dacă n-am avut chef după întâmplarea cu frunzele, m-am aranjat. Uite-așa, și de ciudă dar și pentru că mă respect. Cu drag și cu iubire, da’ și cu niște nervi și supărări, Aura B. Lupu 05/01/2023
Adineauri am venit de la recuperare, o oră în sală și o oră în bazin. Poza e de azi, din stația de autobuz, pentru cei atât de interesați de cronologie. 😜 Iar pentru cei care zic că doar pozez într-o femeie prea fericită, să știe că nu, nu pozez. Chiar sunt. Și știți de ce? Pentru că am un acoperiș deasupra capului, am ce pune pe masă și, uitându-mă prin sala de recuperare, am mulțumit lui Dumnezeu că sunt așa cum sunt, alții-s mult mai rău. Poate că nu m-am simțit cea mai fericită că no, durerea se cam bate cap în cap cu ea (fericirea), dar norocoasă cu siguranță m-am simțit. Pot să ridic brațul aproape până sus, pot duce mâna la spate și pot să mă scarpin la nas cu ea. Și să mai știe că norocul ți-l mai faci și cu mâna ta. 😉 Mercur e retrograd, eu am bâzdici pe creier și, chiar dacă de 11 săptămâni nu-i zi lăsată de Dumnezeu fără durere, eu nu mă las. Pentru că uite-așa știu eu să trec prin perioadele grele din viața mea, pozând în cea mai fericită femeie de pe pământ! 😁🙃🤪 Sâc!
(Tot) Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu 03/01/2023
N-am răbdare și nici chef să mă mai machiez înainte de-a ieși din casă. Cum am auzit că s-a oprit ropotul agasant al ploii pe acoperiș, am și ieșit. Mă întâmpină un amestec de anotimpuri, o combinatie de aer cald, primăvăratic și-un trotuar plin de frunze. Grăbesc pasul, Max, sătul și el de-atâta ploaie, e nerăbdător să se joace afară. Șoseaua vuiește de mașini, zgomotul traficului mă irită, de-abia aștept să ajung în pustietate. Cu cât mă-ndepărtez de lume și larmă, cu-atâta mă liniștesc. Mă opresc câteva clipe pe drumul ce șerpuiește și inspir adânc. E liniște. Max îmi pune mingea la picioare, așteptând să i-o arunc. Ne jucăm până dă cu nasul de mușuroaie. Mda, o să trebuiască să-l spăl. În orice direcție îmi arunc ochii, suspin. E atâta frumusețe, Doamne! Culori, nuanțe, mirosuri, arome. Un copac îmbrățișat de iederă, o căsuță ascunsă printre copaci, luciul apei, o pată de culoare-n zare, un soare orb, un fâlfâit și-un țipăt alb. Aș tot merge înainte, dar norii întunecați mă izgonesc. Mă-ntorc acasă îmbujorată, cu Max murdar, plin de noroi. Acum, când scriu, se-aude iar ropotul ploii. Trosnetul focului e liniștitor. Max doarme dus, e obosit.
Să dea Dumnezeu să fie un an bun, un an cu bucurii și vești bune, un an în care să fim sănătoși și mulțumiți, în care să învățăm să judecăm mai puțin și să iubim mai mult. Să nu mai așteptăm ca anul nou să ne aducă de toate, ci noi să trăim în așa fel încât să fie un an plin, să nu lăsăm să treacă zilele degeaba, să ne trezim în fiecare zi recunoscatori că suntem încă aici, să mulțumim pentru ce avem și să dorim să fim, nu să avem. Să fie nu anul fericit, ci noi să fim. Să-l facem un an de excepție, un an magic, un an deosebit.
Am realizat multe anul ăsta, dar faptul că relația cu băieții mei a ajuns la alt nivel, cred că e cea mai importantă realizare. Mi-am dat seama că nu le-am spus destul de des cât de mândră sunt de ei, nici cât de mult îi iubesc. Cât de fericită sunt să le fiu mamă și cât de împlinită mă face să mă simt asta. Fiecare realizare a lor e motiv de bucurie, fiecare succes al lor e sursă de inspirație. Mereu am dorit să le fiu un exemplu, dar uite că și invers se poate. Ei sunt un exemplu pentru mine. De tenacitate, maturitate, înțelepciune, ambiție, răbdare, ardoare, seriozitate și implicare. Faptul că putem vorbi orice, că am învățat să le accept punctul de vedere fără să (mai) simt nevoia de-al impune pe-al meu, că înainte de-a le fi mamă, le pot fi prietenă în primul rând, e un mare pas înainte. Respectul se câștigă, nu se impune. Iubirea se vede, se simte, se dă și se oferă, fără măsură. Fără pretenții, fără așteptări. Iar rolul de mamă nu se termină niciodată.
Lecțiile anului 2022 au fost nenumărate. Dar cea mai importantă asta cred că a fost.
Iar catalizatorul a fost un suflețel care ne-a binecuvântat cu prezența lui: Max.
Pot să înșir multe realizări ale acestui an, dar nu are rost. Pentru că realizarea cea mai importantă asta a fost, am învățat să iubesc în alt mod, într-un alt fel. Un fel care împlinește, întregește, completează, debordează. Un fel de-a iubi complet, total, în care cu cât iubești mai mult, cu-atât primești mai multă iubire. Și e minunat. Magic, de-a dreptul.
Numai mâine nu-i poimâine și-i deja 2023. Așa că asta vreau, îmi doresc și vă doresc să pășiți în noul an cu inima debordând de iubire. Restul? E tăcere.
N-am avut prea mult timp să mă uit pe net, azi am dat așa, o geană, și am rămas paf. Ultima apariție „Trăiește. Iubește. Și taci” la Cărturești e indisponibilă, stoc epuizat, primul volum din „Trăirile Aurei” nu apare defel, în stoc sunt încă romanul „Eu. Și atât” și al doilea volum „Trăirile Aurei”, la librăria Mihai Eminescu la fel, stoc epuizat pentru „Trăiește. Iubește…” și mai este un ultim exemplar al romanului, pe Libris sunt trei dintre cărți dar romanul nu mai apare. La librăria Gaudeamus din Cluj-Napoca singura carte Siono este cea a lui Em Sava, Ana, dar tot stoc epuizat și la ea.
Cred că Jólabókaflóðið, despre care scriam acum câteva zile, s-a mutat în România, ceea ce e foarte, foarte îmbucurător!
Vă mulțumesc oameni buni, dragi și de-omenie că mi-ați cumpărat cărțile, sunt copleșită și extrem de bucuroasă.
Vă mulțumesc pentru fiecare mesaj pe care mi l-ați trimis, pentru fiecare poză, pentru fiecare feedback.
Vă mulțumesc pentru fiecare scrisoare trimisă, pentru fiecare urare, pentru susținere și apreciere.
Vă mulțumesc pentru fiecare clipă din timpul vostru pe care mi-ați dăruit-o, citindu-mă.
O prietenie care durează de-o viață e ceva special. Să existe un om pe care-l știi de multă vreme, cu bune, cu rele, cu calități și defecte și pe care-l iubești oricum, în ciuda defectelor și mai ales pentru că semănați extrem de mult, e deosebit. Să reînnozi o discuție terminată acum un an sau doi de parcă s-a petrecut ieri sau săptămâna trecută, să râzi la a aceleași glume răsuflate și să poți fi tu, fără să te cenzurezi, fără să dai explicații suplimentare și fără să fii nevoit să te scuzi mereu, să știi că ești acceptat dar mai ales apreciat așa cum ești, asta e deja magic. Și ești foarte norocos. Eu sunt foarte, foarte norocoasă că am în viața mea un astfel de om. Îți mulțumesc Mihaela, pentru că exiști. ❤️
Cu drag și cu iubire, prietena ta, Aura. 28/12/2022
Simt cum mi se lipește de spate mogâldeața neagră, îi aud răsuflatul de satisfacție în păr. Imediat, același lucru îl fac și eu. Răsuflu adânc, zâmbind, și-un sentiment de… nu știu cum să-l descriu, de bucurie, mulțumire, pace și liniște și recunoștință, toate amestecate, mă inundă complet. Îmi potrivesc mai bine perna sub brațul beteag, mă cuibăresc sub plapumă și savurez. Momentul perfect al unei dimineți. Arunc o privire spre geam, lumina aurie filtrată de draperii mă face să sar din pat și să alerg la fereastră. Credeam că-i o dimineață perfectă. Acum știu că e. Răsăritul magnific îmi dovedește asta. Deschid larg geamul, trag aerul rece în piept, închid ochii și mă rog. „Mulțumesc, Doamne, că m-ai ridicat din pat…” Max mă însoțește în ritualul de dimineată, cu lăbuțele sprijinite de pervaz, adulmecă, privește, miroasă. Când mârâie ușor, deschid ochii. Vecinul de vizavi se-ntoarce grăbit acasă, cu o sacoșă mare și câinele pe lesă. Le văd răsuflările aburii, aud pașii scrâșniți pe trotuarul înghețat și admir ținuta lui elegantă, în palton, cu pălărie și mănuși de piele.
Îmi simt obrajii îmbujorați de frig, admir câteva minute cerul, luminițele întinse de la o fereastră la alta sclipesc, e primul an în care am decorat și exteriorul. Decorat, mult spus, în afară de coronița de pe ușă și ghirlanda întinsă sus, altceva nu e. Închid geamul, în dormitor temperatura a scăzut rapid, dar ce mult îmi place să simt aerul rece cum năvălește în cameră și împrospătează tot!
Da, e o dimineată perfectă de iarnă.
S-aveți o zi minunată, oameni buni, o zi ca un răsărit!
S-a încălzit vremea, dar crescutul gradelor de la -6 la +10 a venit c-un preț. De câteva zile toarnă, plouă continuu, apa băltește peste tot, e noroi și umezeală, copacii-s cocârjați și triști, iarba-i pleoștită și fleșcăită de rafale, nici gram de iarnă nu mai vezi. Am așteptat autobuzul în stație singură cuc, ascunsă sub umbrelă, după ce-am urcat n-am găsit nici fărâma de căldură și uscăciune așteptată, ușa din spate era defectă, trăgea frigul pe pe sub ea și mai intra și ploaia. N-am mai avut chef să mă mut în altă parte, ca noroc c-aveam totuși ghetele îmblănite și geaca groasă, altfel dârdâiam ca fata ce stătea lângă mine, la un scaun distanță, cu mâinile vârâte adânc în buzunare, cu gluga trasă pe cap și fularul peste gură, strânsă toată, o mogâldeață ghemuită de frig. Se vedeau gleznele goale în adidași, avea blugii (prea) largi și geaca (prea) subțire. Copiii ăștia, cum nu vor ei să se îmbrace cum trebuie și-apoi îs betegi! Nici la bazin azi nu mi-a plăcut defel, am început invers, în loc de relaxarea din apă și calmarea durerii, am început în sală, cu exerciții grele pe care nu le-am mai făcut până acum. E enervant că mereu trebuie să explic ce și cum, de fiecare dată am dat peste alt kinezist, trei ture, trei terapeuți diferiți. Bine, nu-s nici eu acum crinul cel mai crin, ci mai degrabă acritură, durerea asta constantă de 10 săptămâni m-a tuieșit de cap, cred că mă transform în Grinch. Partea bună din încălzitul vremii e că facem economie la curent și gaz. Cred că de fapt e cam singura parte bună. Restul e ud, trist și mohorât. Și dacă data viitoare nenea kinezistu’ îmi provoacă iar durere, îl arunc în bazin. Să nu zică că nu i-am zis!
Copiii aduc atâta bucurie! Sinceritatea lor, inocența, iubirea oferită spontan, dorința de-a fi de ajutor și de folos, râsul cristalin, din suflet, ochii sclipind și zâmbetele largi, îmbrățișările și cuibăritul în brațe, plânsul copilăresc și gesturile simple, venite din suflețelele lor pure, sunt un real balsam. O mare bucurie. O binecuvântare. Petreceți timp în preajma lor și-o să vă molipsiți. Jucați-vă cu ei și-o să vă regăsiți sufletele de copii. Oferiți-le atenție, și-o să fiți răsplăți peste măsură. Iubiți-i, și-o să vă iubească înapoi înzecit.
Copii sunt nu doar o bucurie ci o adevărată binecuvântare.
Îmi place să mai rămân câteva clipe prin casa tăcută, după ce toți s-au dus la culcare. Trec dintr-o încăpere în altă fără să aprind lumina, ajung sclipirile ornamentelor de Crăciun și o admir. O ating. În bucătărie încă se simte mirosul sarmalelor ce-au bolborosit dodoloațe pe foc, acum, împăturite bine-n pături, își continuă somnul de frumusețe-n beci. Mărarul și cimbrul primite astă-vară de la tanti Anicuța, (Dumnezeu să-i dea sănătate!) acum uscate și mirosind a grădina mamei, a acasă, le-au întregit aroma. Mereu mi-am dorit să gătesc împreună cu Adi, cum, necum, rar s-a întâmplat. Dar uite că azi mi s-a împlinit dorința. L-am privit cu nespus drag trebăluind prin bucătărie, ne-am ciocnit și stat în drum unul la celălalt de multe ori, dar a fost o încântare să gătesc împreună cu el. Max a dormit dus pe blana lui, mulțumit că ne aude și vede pe amândoi. Azi a fost o zi super obositoare și aglomerată, am fost la cumpărături, au venit și cei cu panourile solare să le instaleze, am pregătit și-o parte din mâncare, am fost și la terapie. A fost o zi agitată. Dar seara, sau mai bine zis noaptea tărziu, după ce toți adorm, îmi place să mă plimb prin casă tăcută, mai adun o haină, mai pun un lucrușor la loc, mai îndrept un scaun. E momentul în care realizez cât sunt de norocoasă. Băieții care ne-au pus panourile solare erau ucraineni. Tații lor sunt în război. Ei muncesc din greu. Soțiile îi așteptau acasă. Povestind, aveau lacrimile în ochi. Au mâncat sandvișurile calde, au băut cafea și cola, dar ce le-am oferit la final n-au vrut să primească, doar când le-am spus că-i cadoul nostru de Crăciun pentru ei, pentru munca grea ce-au depus-o, au acceptat. Tot cu ochii umezi. Au dat mâna cu noi înainte de plecare, obicei est-european care mie-mi place foarte tare și pe care-l făceam mereu și eu, dar de care, în timp, m-am lepădat. Mai ales după ce medicul meu de familie m-a certat că-l fac și astfel răspândesc microbii. Eu credeam că răspândesc bun-simț.
Urc scările împodobite de ghirlande și luminițe, mă mai întorc o dată spre hol să văd bradul strălucind. E frumos. Casa mea tăcută, în care plutește încă aroma de sarmale, cu luminițele pâlpâind, e frumoasă. E acasa mea.
Știți că eu nu fac parte din categoria celor care se grăbesc să ureze „Crăciun fericit!”, asta o las pe mâine. Acum vă urez s-aveți un somn ușor.
Nu știți ce cadou să faceți de sărbători? O carte e întotdeauna o idee bună, după cum zic islandezii.
Imaginați-vă un tablou: este Ajunul Crăciunului și, după ce ați primit o carte nou-nouță, vă relaxați într-un fotoliu-balansoar, în fața focului ce trosnește vesel, cu o cană fierbinte în mâini și petreceți restul serii citind, sorbind tacticos din lichidul aromat, întorcând paginile domol, inspirând mirosul de hârtie proaspăt tipărită. Exact așa sărbătoresc islandezii Crăciunul în fiecare an. Această tradiție este cunoscută sub numele de Jólabókaflóðið, care se traduce (aproximativ) în „inundația cărților de Crăciun”.
Jolabokaflod a început în timpul celui de-al doilea război mondial, când hârtia era unul dintre puținele lucruri care nu erau raționalizate în Islanda. Din această cauză islandezii au oferit cărți ca daruri, pentru că alte mărfuri se găseau mult mai greu, transformând astfel Islanda într-o țară a adepților cărții până în prezent. În Islanda, unde se publică cele mai multe cărți decât în orice altă țară, se și vând cele mai multe cărți în ultimele trei luni ale anului, deoarece islandezii pregătesc cadourile de sărbători.
Prin stratul de nori cenușii se vede un petic de cer. Albastrul e și mai albastru între atâtea nuanțe de gri. Măcar ploaia s-a oprit. Max e zburdalnic și fericit, după direcția luată știe unde mergem. Spre pădure. Un loc pe care nu l-am mai vizitat de mult. Mi-era dor tare de natura sălbatică, de păsări, iepuri, căprioare, liniște și pustietate. Căsuța creepy se vede mai bine acum, printre crengile descărnate, goale de frunze. Bradul meu falnic e cam trist, și-a pierdut verzimea, apa bălește peste tot, sigur are rădăcinile sub apă. A plouat mult. Miroasă a primăvară. A ud. E umezeală mare. Max scurmă mușuroaiele, tropăie noroiul, adulmecă urmele făcute de animale, e în elementul lui. Și eu la fel. Nu întâlnim pe nimeni. Cărarea șerpuiește ușor, apa din Durme e scăzută mult, se vede nămolul negru, gros, dezolant. Copacii-s toți înfrigurați, se aude vântul cum le șuieră crengile goale. Îmi pun și eu gluga pe cap, e neașteptat de frig pentru cele 10 grade. Și totuși îmi place lunga plimbare, în ciuda frigului, noroiului și umezelii. Faptul că pot merge la plimbare atât de departe e deja un bonus, așa că nu-mi permit să mai fac și nazuri. Iau totul așa cum vine și mă bucur de fiecare moment. Griji, gânduri, le las deoparte. Sunt atentă la zgomotele pădurii. Speram să văd vreo jivină, dar n-am noroc. Poate data viitoare. Ne întoarcem uzi, murdari, dar mulțumiți. Măcar am putut ieși azi din casă, fără să toarne cu găleata.
Simt o oboseală plăcută și nelipsita durere surdă din braț. Casa mă întâmpină caldă și primitoare.
„Bună seara! Doamna Lupu, o ajuns cadoul meu de Crăciun. Voi petrece Sărbătorile de iarnă împreună cu d-voastră! Abia aștept să o citesc în tihnă, așa cum îmi place, iar primele 3 le-am recitit și tot nu mă satur. Felicitări! Sănătate și pendel fermecat!” — 13 decembrie 2022, Florina Oprea.
Deja bucuriile încep să vină iar munca să fie răsplătită! Să-ți vezi toate 4 cărțile împreună, e ceva extraordinar! Înseamnă că totuși faci ceva cum trebuie.
Florina Oprea, vă mulțumesc!
„Ce frumos! Atât de mult îmi place, sunt nerăbdătoare să întorc pagina, sunt curioasă să văd finalul Alisei, sper să o termin astă seară!
Cel mai bun cadou de Crăciun a fost să achizitionez cărțile scrise de dumneavoastră, am și terminat una, <<Eu. Și atat>>, minunată, mă declar fanul numărul 1. „
Am primit și felicitarea, mulțumesc din suflet, Anita!
„Nu pot să cred, în Ajun de Crăciun m-a sunat curierul, acum 30 de min. că are un pachet… Vă rog să mă credeți, când am văzut că era din Belgia, îmi venea să plâng! Scuzați fotografia făcută așa, pe pătură, dar le-am desfăcut în fugă, să le simt mirosul, și am fugit la muncă. (asta este, muncim și în Ajun) Cel mai frumos cadou primit, nu știu de ce mă emoționez așa când citesc ceea ce scrieți. Vă îmbrățișez cu drag și vă doresc tot binele din lume! ” Ramona, Italia.
„Mulțumesc pt cărți și dedicație.
L-am făcut curios și pe soț. Deja a început o carte cât eu fac cozonacii!” Sorin Si Lucia Mihu
„Aseară am citit romanul ‹‹Eu. Și atât›› dintr-o răsuflare, aveam cu o seară înainte doar câteva pagini citite. Cât am citit, nu puteam să cred sau să înțeleg cum pot exista asemenea brute pe pământ, câtă putere a avut Alisa să treacă prin toate și să aveți atâta curaj să le așterneți pe foaie, și nu doar la întâmplare, ci cu mare har și îndemânare.
Nu pot decât să vă felicit pentru acest roman doar că mie, o simplă cititoare, îmi vine greu să-mi revin după asemenea întâmplări dureroase, nici nu pot să-mi imaginez suferințele trăite cu adevărat.
Domnul Dumnezeu să vă ocrotească în continuare și să vă păzească de tot și toate, numai de la El avem puterea de a merge mai departe.
Vă pup și vă îmbrățișez cu drag!”
Asta mi se pare pur și simplu extraordinar, când reușești să-ți faci cititorul să între în pielea personajului, să trăiască împreună cu el, să-i simtă emoțiile și suferințele, înseamnă că tu, ca scriitor, ți-ai făcut bine treaba. Mulțumesc din suflet,
„Am început ‹‹Trăiește. Iubește. Și taci›› Este extraordinară cartea, numai din câteva pagini câte am reușit să citesc. Abia aștept să o savurez până la ultima pagină!”
„Și pe mine m-a impresionat această carte, mi-a dat fiori, mi-a trezit și unele amintiri demult ascunse…”
„Dumnezeu să îți dea sănătate și putere să mai scrii Auraș, că tare bine te pricepi. Am 2 ore de chimioterapie și Doamne! ce repede trece citind cartea ta! Îți mulțumesc din tot sufletul. Te îmbrățișez cu drag și îți doresc o zi minunată!”. N. C.
„Dragă Aura, am citit, de fapt am devorat cartea ta, Eu. Și atât, în câteva ore. Ador felul tău de a scrie, am intrat în pielea Alisei și am trăit fiecare clipă, fiecare emoție, am uitat de durerile mele postoperatorii. E genul de carte pe care o ador, o să ai un succes incredibil; sper că urmează să scrii continuarea, ne-ai lăsat în suspans. E o carte pe care o recomand, e excelentă. Îți mulțumesc și continuă să scrii, ai har de la Dumnezeu! Te pup cu drag, Adriana.”
„Bună ziua, doamna Aura.
Vă doresc un Crăciun fericit alături de cei dragi dumneavoastră, multă sănătate și să ne ajute bunul Dumnezeu să ajungem cu bine în anul viitor! Am început prima carte, mă rog să dureze drumul cât mai mult, să pot citi, nu îmi vine să o las. Continuați să scrieți, vă citim cu drag! Sărbători fericite! Marcela Iordache”
E o vreme frumoasă de iarnă, chiar dacă e frig, senin doar să fie și-atunci e perfect. Mereu am zis că-n locul unor grade cu plus, de 1 sau 2 – 3 cu ploaie, prefer un -5, -6, dar senin. Așa e acum, de câteva zile și recunosc, e o vreme ce-o savurez. Știți că nu-s mare fan al iernii, dar la cât e de fain, n-ai cum să n-o placi. Aerul tare, sobele duduind, mirosul de lemn și de fum împrăștiat de coșuri, luminițele aprinse (cu moderație, dar totuși sclipind), Geminidele crestând întunericul și stelele strălucind, iarba înfrigurată de brumă și promoroacă, nasul și-obrajii înroșiți de frig, totul e ca de basm. Mă simt Crăiasa Iernii, a zăpezii nu pot, pentru că n-a nins. E frig, e iarnă, e decembrie, dar e atât de frumos!
– Libris – Brașov – Mihai Eminescu – București – Gaudeamus – Cluj-Napoca – La două bufnițe – Timișoara – SEDCOM – Iași (cu 4 librării)
Săptămâna viitoare vor ajunge în rețelele Cărturești și Humanitas, acestea având propria distribuție în librăriile lor din țară, procesul fiind ceva mai lent din acest motiv. Este posibil ca, din cauza Târgului de carte Gaudeamus, toate operațiunile să se fi desfășurat cu o oarecare întârziere.
Cred cu tărie că orice facem pe lumea asta, este pedepsit sau răsplătit. Ce emitem, captăm. Ce dăm, primim. Într-un fel sau altul, cineva echilibrează mereu balanța. Poate din credința asta mi se trage puterea de-a trece peste nedreptăți. Răutăți. Cruzimi. Poate crezul ăsta mă înfrânează și pe mine de destule ori. Sunt muritor și păcătuiesc. Sunt om, deci greșesc. De multe ori, fără să vreau, lovesc. În pâlpâiala lumânărilor, în strălucirea vitraliilor, în sunetul orgii și-n fața altarului, înțeleg. Un licăr de speranță apare. Oricât de mult și de tare greșim, puterea lui Dumnezeu de-a iubi și-a ierta e mai mare și mai tare decât orice păcat. Cu o condiție, să ne și căim. Iartă-ne, Doamne!
Cu tot cu aripa ruptă am fost de două ori la poștă, am scos altă tură de haine la creponat, am ieșit cu Max la plimbare, am fost la cumpărături și-apoi am fost și la bazin, la terapie. Pe drumurile bătute cu atâta sârg am chicotit la scârțâitul cizmelor mele care făceau cranț, cranț, de zici că eram o balama neunsă, mi-am oprit imboldul de-a desena inimioare și steluțe pe mașinile albite, și-am chicotit iar la gândul ce-ar zice proprietarii să-și găsească mașinile nu numai înghețate, ci și cu semne pe ele, apoi așteptând autobuzul în stație – care n-a mai venit – am compătimit o fată cu gleznele goale, pișcate de frig, și-am chicotit iar când mi-am amintit că așa umblam și eu, de tifroșag nu-mi păsa că dârdâiam de frig. Iar când am văzut aura din jurul soarelui n-am mai chicotit, am zâmbit larg și-am mulțumit. Doamne, ce lume frumoasă ne-ai făcut! Și uite cum aripile rupte cresc la loc. C-un simplu „Mulțumesc!”. Mulțumesc, Doamne!
Stau pe terasa întunecată și înghețată bocnă, așteptând ca rufele să înțepenească de frig. Savurez tăcerea, savurez mirosul, savurez senzația. Când pășesc, aud trosnetul specific înghețului sub tălpi; zâmbesc și mă întorc în copilărie, când auzeam același sunet în grădină, când mergeam să întind rufele. Azi am crănțănit și toate ochiurile de gheață întâlnite-n drum, le-am strivit cu ghetele de iarnă fără să-mi pese c-aș putea să le stric, sub privirele mirate ale lui Max. Am fost doar noi prin pădure, cred că toți s-au ascuns de frig, eu în schimb am admirat cleștarul cerului și-am respirat adânc aerul rece-n piept, până am amețit. Cerul spuzit de stele și fumurile albe ce ies din coșurile caselor, strălucirea albă a florilor de gheață – primele din anul ăsta–, zbenguiala fericită a lui Max, îmi întregesc bucuria de-a fi pus, în sfârșit și aici, rufele la creponat. De îngheț. Anticipez somnul în aroma lor și zâmbesc iar. Și totuși, ce puțin e nevoie să fii fericit! Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu 12/12/2022
De mâine încep să vi le trimit. Cei care le-ați comandat deja și mi-ați trimis adresa, scrieți doar „Confirm” în comentarii. Cei care le doriți, scrieți „Da, vreau.”
LE Am uitat să precizez, comenzile le onorez cu mare drag pentru cei care locuiți în Belgia. Cei din România găsiți cărțile mele în librarii și pe site-ul editurii, aici aveți linkul: https://www.sionoeditura.com/…/traieste-iubeste-si-taci/
Mulțumesc!
LLE
Nu pot să cred! Am făcut anunțul acum câteva ore, jumătate din cărți le-am dat deja, măi, oameni buni, sunteți pur și simplu extraordinari!
Autobuzul e aproape gol, eu și încă un călător ținem companie șoferului. E frig. O ceață lăptoasă apasă tot și-o brumă groasă albește iarba, la prima vedere am crezut că-i zăpadă. E prima oară iarna asta când e înghețat, aerul rece îmi place, miroasă a ninsoare. M-am înfofolit bine, părul încă mi-e ud, abia ce-am ieșit din bazin. Mi-am dorit să merg la înot de multă vreme, tot ziceam c-o să-mi fac abonament la o sală, nu mai e nevoie, acum e musai, ca de voie bună. Mă gândesc la cât de implicați sunt medicii, asistentele, echipele medicale, cât de bine-s utilați, cum au tot ce-i nevoie pentru recuperare. Gândurile mi-s risipite de alți doi călători, care urcă, zgribuliți și ei. Sunt români, îmi dau seama din primele cuvinte schimbate-ntre ei. Eu sunt ursuză, n-am chef de vorbă, de obicei îi abordez pe conaționali, acum privesc morocănoasă pe geam. Durerea și boala te înăcresc. Dar mi-a făcut bine schimbare asta, ruperea de ritm, ieșitul și-n altă parte, făcutul a ceva complet nou. Antrenorul e grec. Mi-a spus numele, nu l-am reținut. Doctorul a trecut pe la mine, să vadă cum mă descurc. M-a încurajat. O frână bruscă mă trezește iar din visare. Două mașini de poliție trec în trombă, cu sirenele urlând. Peste tot sclipesc decorațiunile de Crăciun, luminițele parcă mă mai înveselesc. Când cobor în stație, tremur. Nu stau departe, ajung imediat. Max mă întâmpină frenetic, iau lesa și ieșim. La întoarcere mă uit la brăduțul decorat și, după ce mă rujez mărinimos pe buze, așa, ca de ciudă, zâmbesc. Mama ei de viață, păi ce crezi, că mă las? Ia uite că nu!
Dacă vedeți o tanti când verde la față, când albă ca varul, încruntată, povestind singură și mergând cu spor pe stradă io îs, venind de la kinezistă. Ea, biata, n-are nicio vină, da’ numai io știu ce-i ceter în gând! Azi am schimbat regimul și-am început alte exerciții, în seturi de 20. Am încercat s-o încurc numărând pe românește, dar n-a ținut, n-am putut-o păcăli. Noroc că umorul nu mă părăsește și-mi distrage atenția de la durere, îi ziceam la un moment dat că dacă tot mă pune pe mingea aia de cauciuc să mă întind ca broasca la soare, măcar să pună și-o poză faină în față, cu Brad Pitt, să am la ce mă zgâi. Și când mă gândesc că nu-s nici la jumătatea sesiunilor, chiar că-mi vine s-o iau – de tăt! – pe câmpii. Măcar bine că-i frumos afară. Am, totuși, la ce mă uita. 😁
Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu 07/12/2022
P.S. 10 idei. Sau raze de soare. Luați-le cum vreți.
1. 💥Găsește-n fiecare zi măcar trei motive pentru care te simți recunoscător.💥 2. 💥Iartă din tot sufletul. Pe tine-n primul rând!💥 3.💥Nu mai aștepta ca alții să te facă fericit. Fii!💥 4. 💥Nu te mai compara cu nimeni. Ești unic! Consideră-te un Faberge.💥 5.💥Nu-ți mai ascunde emoțiile. Învață să le manifești (și să le gestionezi).💥 6.💥Zâmbește des. Chiar și necunoscuților pe stradă. Nu știi niciodată ce soare ai aprins.💥 7.💥Relaxează-te. Nu ești în competiție cu nimeni (sau mă rog, n-ar trebui să fii).💥 8.💥Iubește fără-ncetare. Oameni și locuri, flori și animale, iubește-ți acoperișul ce-l ai deasupra capului, mâncarea de pe masă, cărțile din bibliotecă, prietenii și cunoscuții, iubește-ți corpul și iubește viața, mai ales!💥 9.💥Acceptă tot ce ți se-ntâmplă, bun sau rău. Nu te încrâncena! Și-apoi decide calea pe care vrei să o urmezi și fă ceva concret.💥 10.💥Trăiește în prezent. Nu în trecut, nu în viitor. Prezent. Pentru că asta-i tot ce-avem: clipa de față.💥
Când am ceva neplăcut de făcut, de mers unde nu-mi place, mă câcâi, mă mâcâi, mă foiesc și mă codesc, amân plecarea cât pot eu de mult, în ultimele clipe găsesc mereu altceva de făcut, ce bineînțeles că nu-i musai atunci, dar inconștient o fac. Nici nu-mi dau seama unde zboară timpul învârtându-mă prin casă, aparent preocupată, când de fapt pierd vremea și plec în ultimul moment, iar pe drum, ca să nu întârzâi (e ceva ce detest), trebuie să măresc pasul. Intru de obicei cu două-trei minute înainte de programare, gâfâind de zor, roșie la față și transpirată de efort. N-am realizat până ieri că la fel făceam anii trecuți când mergeam la muncă. Și atunci foloseam același tipar. Dacă am mai avut momente de regret că am plecat din locul acela de muncă, ieri le-am abandonat definitiv. Pregătindu-mă să mă duc la kinetoterapie, unde deși știu că mă doare ca toți dracii știu și că-i spre binele meu, am înțeles de ce mă simțeam atât de rău, hăituită, cu un nod în stomac și extrem de iritată. Abia atunci am făcut paralela cu starea pe care o aveam înaintea plecării la serviciu, anii trecuți. E greu să pleci dintr-un loc de muncă sigur, unde te-ai obișnuit, ai un venit regulat, știi ce te așteaptă, știi ce să faci. Dar când corpul, inima și sufletul se împotrivesc, mai bine le asculți. Dacă n-aș fi renunțat, nu m-aș fi apucat de scris. N-aș fi găsit locul ăsta de muncă unde nici nu simt c-aș munci. Nu sunt doar beneficii, clar, sunt și dezavantaje, în special financiare, dar bucuria și satisfacția de-a face ce-ți place, de-a te simți în largul și pe drumul tău, sunt neprețuite. Alegeți cu cap. Dar ascultați-vă și inima și sufletul. S-ar putea să vă ducă pe un drum la care nici nu visați.
Azi vești minunate, cărțile Siono sunt scose în față, în librării. Romanul meu, „Eu. Și atât” se vede pe raftul de jos, în librăria Cărturești, din Cluj, iar un cititor, Bogdan, a afișat o poză din Humanitas, Brașov. Mulțumesc din suflet! Nu uitați, la târgul de carte Gaudeamus, Siono vă așteaptă la Romexpo, pavilionul B2, standul 114, cu multe surprize. Puteți alege o carte-cadou cu reducere de 25%. Bineînțeles, găsiți acolo ambele volume, „Eu. Și atât” + „Trăiește. Iubește. Și taci”.
„Din Cărturești, Cluj: două cărți faine Ana și Orizuru, de Em Sava (SIONO Editura). Scosul în față la raft aparține librarilor, dar bucuria e a noastră, că am făcut treabă bună și s-a văzut. Cele doua ilustratii de pe coperte apartin artistei Iulia Schiopu.” – Sandra Segal
„O scriere de tip jurnal, o împletire de umor și nostalgie, literatura Aurei B. Lupu este în primul rând o radiografie a sufletului. Scriitoarea cerne amintiri din Belgia și România, transmițând cititorului nu doar o geografie fizică și spirituală, dar și înțelepciunea acceptării cu bucurie a ceea ce ești și a ceea ce ai. „Trăiește. Iubește. Și taci” – nouă apariție editorială SIONO, la Gaudeamus, împreună cu romanul „Eu. Și atât”. Cu ocazia târgului, preț special.” Siono Literar
N-o să scriu azi o odă României. Nici că e cea mai minunată și extraordinară țară, că-i raiul pe pământ și că acolo curge doar lapte și miere, pentru că știm cu toții că nu-i așa. Nici pe români n-o să-i ridic în slăvi și nici n-o să-i descriu ca pe niște vajnici daci și oameni aleși, pentru că și asta ar fi ca o nucă în perete.
Știți cum văd eu România și pe români? La fel ca pe casa și familia ta. Nu suntem perfecți, nu suntem toți la fel, pe unii, câteodată, îți vine să-i sufoci cu perna-n somn, pe alții să-i dai afară din casă și să schimbi yala. Casa nu-i cea mai cea, ai încă mult și bine de muncit în ea, la o casă, cum se zice? că nu termini niciodată lucrul, că trebuie întreținută, că respiră, trăiește și ea odată cu tine, nu? Îi mai faci o șfeștanie, o cureți, o feștești*, mai bagi niște bani în ea, o văcălești* și o repari. Pe unii membrii ai familiei câteodată îți vine să-i dezmoștenești, să-i scoți din trib, să îi renegi. Dar mai este o vorbă, doar prietenii ți-i alegi, neamurile ți le dă Dumnezeu. Și oricât te-ar scoate din minți familia asta a ta, oricât ai obosi să tot muncești la casa ta, o faci, așa cum poți, așa cum știi. N-o hulești, n-o înjuri, n-o scuipi. Nicio pasăre care-și spurcă cuibul n-are noroc și spor pe lumea asta, e o altă vorbă pe care o știu de la mama mea. La fel e și cu familia ta. Bună, rea, a ta e, și faci parte din ea. Oricât m-ar enerva copiii mei, orice ar face, tot copiii mei rămân și tot la fel o să-i iubesc, indiferent ce s-ar întâmpla. Că i-aș certa și trage de urechi, că le-aș spune părerea mea și-aș încerca să-i ajut cât și cum pot, este normal. Dar să-i înjur, să-i spurc, să-i umilesc? Cu ce i-ar ajuta? Casa la fel, să m-apuc s-o sparg, s-o dărâm, s-o urâțesc? Din contră, e casa mea și trebuie să am grijă de ea.
Eh, cam asta cred eu despre țara mea și despre români. Sunt la fel ca familia și casa ta. Îi iubești oricum. Oricând. Și mereu.
Am promis că azi trimit o carte, convinsă fiind că vine Adi de la serviciu și mergem împreună la poștă. Chiar dacă umărul se vindecă și fac vizibil progrese, mobilitatea lui e relativă. Încurajată însă de semnele bune, am impresia că pot face orice. Așa că, dacă am văzut că Adi întârzie, am zis hai să mă îmbrac singură și să mă duc la poștă, e destul de aproape, în mod normal fac 5, maxim 10 minute. Înainte să plec am verificat vremea, erau 6 grade, să iau doar o bluză groasă și un șal peste, cum am făcut până acum, era prea puțin. M-am încumetat să îmbrac haina mai groasă. Mare greșeală! 😳 Am rămas blocată cu ambele mâneci trase până la jumătate, nici să le trag mai sus nu puteam, da’ nici să le dau jos. Ca-n filmele cu proști! 😤 Stăteam în cur pe canapea, Max mă privea cu milă, pe mine curgeau apele de efort și de durere și încercam să mă liniștesc. Am reușit până la urmă s-o îmbrac, dar deja mă bătea gândul să renunț la plecat, mai aveam de reglat și de fixat orteza, altă bătaie de cap. Am făcut-o și pe asta, cu multe icnituri și opinteli și mi-am respectat promisiunea. Cu greu. Nevoia te învață. Mare adevăr! Mi-am dat seama că de la operație încoace, multe lucruri pe care credeam că nu pot să le fac defel, am învățat cum să le fac. Altfel. Scriu, mănânc, mă spăl etc. cu mâna stângă, ce nu pot căra pentru că-i prea greu, porționez, ce nu pot aduce de la etaj, pe scări, arunc și le culeg apoi de pe jos, pe Max azi, după plimbare, trebuia să-l spăl pe lăbuțe, era plin de noroi; cum să-l duc sus, în baie, iese din discuție, am făcut altceva, am umplut un lighean cu apă, cană cu cană, și l-am băgat în el. Iar dacă tot am reușit să ajung la poștă, am mers și la plimbare. Mi-era așa de dor! Au trecut 6 săptămâni. Până la recuperarea completă știu că mai am cale lungă de străbătut, sesiunile de kinetoterapie sunt grele, dureroase, doar cu muuult umor și concentrare pe respirație pot să le îndur (sau cu un tranchilizant de cai 🤣 ). Dar acum știu și că în orice provocare există și o soluție, un răspuns. Cu răbdare, perseverență și mai ales cu încăpățânarea mea specifică – 🦀 – până la urmă îl găsesc.
Mă uit la poza asta și inima mi se strânge, un pic. Stăteam stingheră, ușor depărtată de învățătoare, c-un zâmbet dulce-amar. Eram la sfârșitul clasei a IV-a și luasem, în ciuda pronosticurilor, premiul III. Primele trei clase le făcusem în Cuzdrioara și-avusesem doar premiul I, iar când ne mutasem la bloc, și totodată cu școala în Dej, învățătoarea mă ridicase în picioare, mă chemase în fața clasei, mă privise ca pe-un gândac și pufnise disprețuitor, după ce-mi zise: „Doar premiul întâi până acum? Ia să te vedem, premianto, arată-mi pe hartă unde-i orașul nostru.” și-mi înmânase arătătorul din lemn, lucios, dungat, extrem de frumos, cu un capăt subțire și mâner. Îl luasem nesigură, hartă nu mai văzusem până atunci, așa că habar n-aveam să arăt unde-i Dejul. Mă zgâiam la bucata colorată agățată de perete, sperând să-l găsesc, când chicotelile colegilor m-au făcut să mă întorc. O priveau pe învătătoarea care cu barba arăta în direcția mea, trăgându-le cu ochiul. – Deci nu știi? Atunci dă-mi bățul înapoi. M-am consemnat. – Pune mâna pe nordul țării, a zis sec. Stomacul mi-era deja ghem. De rușine, de umilință, nu mai știam nimic. Am pun nesigură mâna într-un loc care-mi era mai aproape. Înainte să simt lovitura, am auzit șuieratul bățului prin aer. – Premianto, nici punctele cardinale nu le știi? Aici, în școala asta, premiile se dau pe merit, nu doar așaaa, și-a prelungit a-ul, cu subânțeles. Treci înapoi în bancă! M-am dus. Mâna mă ustura, dar sufletul și mai și. N-am zis nimănui ce s-a întâmplat. Am plâns pe ascuns, dar mama m-a simțit. Când m-a întrebat de ce-am plâns, n-am vrut să-i spun. Am răbufnit doar: – Lasă, că le arăt io la orășenii ăștia îngâmfați, că n-am luat premiul întâi degeaba. Lasă, că le-arăt! Și le-am arătat. N-am luat premiul întâi, doar un loc trei. Pe merit. Cum luasem de altfel și premiu întâi.
Peisajul se schimbă rapid, acum, că n-am fost zilnic la plimbare, văd asta mai deslușit. Blocuri se-nalță una-două, azi vezi afișul că se va construi ceva, în câteva luni e gata, ferestrele-s luminate, apar draperii, flori, semne clare că deja-s date spre folosință și noii locatari se bucură de apartamentele noi-nouțe. Dacă ar fi să-mi mai doresc ceva, e o casă nouă. Mi-e dragă asta a mea, o iubesc, dar să pășești într-o casă nouă, să simți miros de zugrăveală abia uscată, de vopsea, de podele, de lemn și de nou, cred că e fain, tare fain. Să vezi pereții albi, ce așteaptă să fie decorați, podeaua să strălucească, baia, bucătăria la fel, este un vis. Să ai în dormitor simplu, c-un pat mare, un dressing și-o baie alăturată, deja e lux. Nu mai zic de ferestrele mari, de-o grădină, un garaj, de-o alee împodobită cu trandafiri… Și musai să fie o casă eco, adică apa de ploaie colectată și refolosită, panouri solare, căldură prin podele etc. Visez. Că-i gratis, oricum. Voi? La ce visați?
Am postat zilele trecute pe feisbuc un mesaj primit de la o cititoare, care mi-a plăcut tare mult și mi-a mers direct la inimă.
„Pun Numele Domnului azi peste tine,
Si harul Divin să-ți fie-nmulțit ,
Să ai biruință în vremea ce vine,
Și-n calea furtunii să stai neclintit.
Pun dragostea Domnului și a Sa putere,
Peste viața ta și al tău cămin
Și-atunci când smerit ajutor vei cere
Să ai rezolvare și pace din plin.
O gardă cerească să-ți fie alături
Și-un scut protector să te-ocrotească mereu,
Iar steagul credinței oricând să îl fluturi
Și oricui să-i vorbești de al tău Dumnezeu!”
E prea frumos să nu-l dau mai departe. Și m-am gândit la tine. — mi-a mai scris ea. Mi-au dat lacrimile instant.
Când cineva pe lumea asta, citind așa ceva se gândește la tine, Doamne! răsplată mai mare nu-ți trebuie.
Mulțumesc. Mulțumesc. Mulțumesc.
Am alăturat textului o poză, asta de mai jos
că eram și io nealcoșe-n biserică, nănașe la o nuntă. Dar… Au urmat dezbaterile. 😁
Cineva-mi scria în unul dintre comentarii că „Eu cred că cel mai mult contează interiorul, starea sufletească, bunătatea, dragostea față de tot ce ai în jur și mai puțin trebuie de atras atenția la exterior!” — total de acord, dar oare de câte ori am cumpărat o carte, atrași și de copertă, nu doar de ceea ce e în interior? Altcineva că „Să nu fie cu supărare, dar toaleta e cam nepotrivită pt aceasta postare!”. OK, de obicei răspund și trec mai departe, dar azi simt nevoia să și scriu despre asta, că poate nu-i destul de clar ce fac io pe-aici, prin lumea asta deșartă și trecătoare. Am mai scris și-aici: https://aurablupu.com/2019/12/21/dedesubt/
și musai să menționez că oi fi io crezătoare în Dumnezeu, pe care nu-l văd ca pe-un critic de modă, dar nici habotnică să știți că nu-s. Nu-mi petrec zilele făcând mătănii și nici șanțuri prin jurul bisericilor nu fac. Iar când m-oi lăsa de scris și m-oi apuca de grădinărit, promit să pun poze numa’ cu roșii și castraveți și-o să postez mesajele primite de la alți grădinari, cu îngrășămintele adecvate fiecărui tip de sol. Până atunci însă, dați-mi voie să fiu superficială și să postez mesaje de la cititori și poze cu mine și citate de prin cele 4 cărți scrise până acum pe care, tot cu superficialitate, încerc și io să le vând. N-am adunat peste 21.000 de oameni pe blogul Aura B. Lupu plătind pe altcineva să-mi facă reclamă, să știți. Tot ce fac, fiecare mesaj, fiecare răspuns, fiecare articol etc. îmi aparțin, n-am o echipă în spate care să se ocupe de promovarea mea pe rețelele sociale. Uite, și acum, în clipa de față, tastez cu mâna stângă, cei care mă citiți constant știți de ce, dreapta e (încă) în orteză.
Așa că, iertat să-mi fie, nu caut atenție – doar! –, cum sugera un domn la altă postare,
„V-am urmărit postările, stimată doamnă, câțiva ani așa mai din umbră, fără intervenții. Sunteți o femeie frumoasă, deșteaptă, atrăgătoare și aș putea înșira multe calități vizibile ori deductibile. Percep însă o oarecare doză de (falsă) modestie și o mare nevoie de atenție care trebuie să umple un VID. Nu vă judec doamnă, este doar o imagine pe care mi-ați creat-o. Știm că imaginea reală este media dintre percepția celor din jur și cea despre sine! Sănătate multă și…împlinire pe toate planurile!”
nici nu mimez vreo falsă modestie și nici nu vreau să umplu nu știu ce vid, singurul gol pe care tare-aș vrea să-l umplu, e contul meu. Acum să nu-mi săriți în cap că uite dragă și la asta, vrea să-i cumpărăm cărțile??? Aaa, nu, vreau să vând gogoși. Normal că vreau!
Celor care ați făcut-o deja, vă mulțumesc din suflet.
Iar pe cei pe care-i exasperez cu pozele, articolele, ținutele, cărțile și cuvintele neadecvate, vă rog să mă iertați că v-am inoportunat; să știți că nu-i musai să mă urmăriți, citiți, vedeți. Există un buton pe pagină, în dreapta, sus. Dați click pe el și ați scăpat.
” – 
