Autobuzul e aproape gol, eu și încă un călător ținem companie șoferului. E frig. O ceață lăptoasă apasă tot și-o brumă groasă albește iarba, la prima vedere am crezut că-i zăpadă. E prima oară iarna asta când e înghețat, aerul rece îmi place, miroasă a ninsoare. M-am înfofolit bine, părul încă mi-e ud, abia ce-am ieșit din bazin. Mi-am dorit să merg la înot de multă vreme, tot ziceam c-o să-mi fac abonament la o sală, nu mai e nevoie, acum e musai, ca de voie bună. Mă gândesc la cât de implicați sunt medicii, asistentele, echipele medicale, cât de bine-s utilați, cum au tot ce-i nevoie pentru recuperare. Gândurile mi-s risipite de alți doi călători, care urcă, zgribuliți și ei. Sunt români, îmi dau seama din primele cuvinte schimbate-ntre ei. Eu sunt ursuză, n-am chef de vorbă, de obicei îi abordez pe conaționali, acum privesc morocănoasă pe geam. Durerea și boala te înăcresc. Dar mi-a făcut bine schimbare asta, ruperea de ritm, ieșitul și-n altă parte, făcutul a ceva complet nou. Antrenorul e grec. Mi-a spus numele, nu l-am reținut. Doctorul a trecut pe la mine, să vadă cum mă descurc. M-a încurajat. O frână bruscă mă trezește iar din visare. Două mașini de poliție trec în trombă, cu sirenele urlând.
Peste tot sclipesc decorațiunile de Crăciun, luminițele parcă mă mai înveselesc. Când cobor în stație, tremur. Nu stau departe, ajung imediat. Max mă întâmpină frenetic, iau lesa și ieșim. La întoarcere mă uit la brăduțul decorat și, după ce mă rujez mărinimos pe buze, așa, ca de ciudă, zâmbesc. Mama ei de viață, păi ce crezi, că mă las? Ia uite că nu!

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
10/12/2022