Aseară, pe drumul spre casă, am avut un moment, hai să-i zic, interesant. Bine, nu-i prima oară când, brusc, sufletul mi se umple de recunoștință, de obicei mi se întâmplă când sunt afară, în natură și văd cât de frumoasă-i creația lui Dumnezeu. Nu e vorba de momentele de peste zi în care mă opresc special câteva minute ca să enumăr cinci motive pentru care sunt recunoscătoare, sau cele în care meditez sau mă rog. Ci de momentele acelea în care simți că te inundă o iubire și-o recunoștință fără margini, așa, din senin. Aseară mă uitam pur și simplu pe geamul mașinii când am simțit asta. De ce a fost special? Pentru că imediat și nările mi-au fost invadate de-un puternic miros de mir.
L-am întrebat pe Adi dacă simte și el asta, iar răspunsul lui, recunosc, m-a întristat.
Luăm de-a gata, ca și când ni se cuvine, tot ce-avem, tot ce putem. Abia când ceva ne este luat, înțelegem. M-am gândit de multe ori, după ce m-am operat, cât de norocoasă sunt. Nu m-am concentrat pe durere, nici pe ce nu mai pot să fac, ci la cât de binecuvântată sunt. Să găsesc alternative, să fac altfel, să mă folosesc de ceea ce am. Să fie cineva lângă mine să mă ajute, să fiu acum, aici, în locul ăsta, nu altundeva, aici unde primesc îngrijire și terapie. Nu spun c-a fost ușor sau că este. Dar putea fi mult mai greu.
Mereu ne gândim la ce nu avem, în loc să ne bucurăm de ceea ce avem. Ne concentrăm pe părțile negative, în loc să vedem bobul de muștar. Și cred că primul pas spre a deveni mai buni, mai împăcați, ăsta e: să ne oprim, măcar de trei ori pe zi, din tumultul vieții cotidiene și să enumerăm trei motive pentru care suntem recunoscători. Și să nu mai luăm nimic de-a gata, de parcă ni se cuvine. Pentru că nu-i defel așa.
Cu drag și cu iubire,
18/01/2023
Aura B. Lupu 