Stau pe terasa întunecată și înghețată bocnă, așteptând ca rufele să înțepenească de frig. Savurez tăcerea, savurez mirosul, savurez senzația. Când pășesc, aud trosnetul specific înghețului sub tălpi; zâmbesc și mă întorc în copilărie, când auzeam același sunet în grădină, când mergeam să întind rufele. Azi am crănțănit și toate ochiurile de gheață întâlnite-n drum, le-am strivit cu ghetele de iarnă fără să-mi pese c-aș putea să le stric, sub privirele mirate ale lui Max. Am fost doar noi prin pădure, cred că toți s-au ascuns de frig, eu în schimb am admirat cleștarul cerului și-am respirat adânc aerul rece-n piept, până am amețit. Cerul spuzit de stele și fumurile albe ce ies din coșurile caselor, strălucirea albă a florilor de gheață – primele din anul ăsta–, zbenguiala fericită a lui Max, îmi întregesc bucuria de-a fi pus, în sfârșit și aici, rufele la creponat. De îngheț. Anticipez somnul în aroma lor și zâmbesc iar. Și totuși, ce puțin e nevoie să fii fericit!
Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
12/12/2022