Par io zen și happy mai tot timpul, dar clar că nu-i tocmai așa. Vreau să-l cunosc și eu pe omul ăla care zice că-i mereu fericit și fără griji, care nu se enervează niciodată, chiar aș vrea. O fi vreun budist, vreun călugăr din ăla care levitează. Noi, oamenii de râd, nu cred că putem fi mereu fericiți. N-ai cum. Ieri și azi n-am fost gram fericită, din contră, am tunat și fulgerat, și-am mai coborât și niște sfinți din cer. Indolența, insolența, nesimțirea au capacitatea asta, de-a mă scoate din minți. Am ajuns acasă cu Max de la plimbare, și, cu vântul ăsta nebun, în cablul legat (provizoriu, cică!) de aproape doi ani de casa noastră, pentru internetul vecinilor, se adună frunzele de pe stradă. Cum n-am putut mătura cu brațul meu beteag, s-au tot strâns, s-au tot strâns. În doi ani vecina n-a venit nici măcar o dată să adune mizeria strânsă pe casa mea din cauza cablurilor ei. Nu mai amintesc momentul când muncitorii au tăiat cablul nostru instalând internetul ei. Un weekend fără net. Nu mai amintesc de problema cu locul de parcare, am mai scris eu că-n fața casei noastre zici că-i loc cu miere la cum se-nghesuie să parcheze toți, când plecăm undeva cu mașina. De scrumiera din mașină, golită de altă vecină, bulgăroaică, iar, ce să mai zici? 🙄
Și-acum, enervată de mizeria strânsă pe trotuar, m-apuc s-adun repede, cu mâna, frunzele, când mă lovește un miros oribil. Pe sub frunze, careva-și lăsase câinele să se rahățească. Și cică ei sunt civilizați iar noi barbari? Ha! N-a da Bunuțu’ să te prind io odată și să te bag cu nasu-n el? Pe stăpân, nu pe cățel, că el n-are nicio vină, da’ bipedul merită! Recunosc, cât am curațat trotuarul, numai i-am blagoslovit. N-am rezistat ispitei de-a le face niște urări mai deosebite, tuturor. Sper să nu-mi iasă cale să-mi ureze „Beste wensen!”, că n-o să pot să tac. În loc de urări, mai bine și-ar vedea fiecare de treburile lui, să-și curețe trotuarul și să strângă după câinele lui. Oare e atât de complicat să fi minimum de civilizat?
Mi-a rămas în minte un îndemn simplu, „Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ți face patul.” al Amiralului de la Navy Seals, William McRaven. De când l-am auzit, n-am avut zi în care să n-o fac, chiar dacă de multe ori îmi spuneam că n-are rost, că n-am chef, că mă grăbesc etc., am făcut-o. E simplu. Nu-i nevoie de urări fade sau pompoase, lipsite de sinceritate, luate de-a valma de pe net și trimise la toți din listă, copy-paste, fără atingerea ta personală, fără implicarea ta, făcând-o doar ca să te scapi de-o grijă și să ai senzația că uite ce om bun și grijuliu ești! Prietena mea, Mihaela, îmi zicea că admiră faptul că răspund fiecăruia în parte, chiar dacă uneori sunt sute de comentarii. Da, o fac, e o formă de respect. E făcutul patului în fiecare dimineață. Dacă tot vrem să schimbăm lumea, nu mai bine începem cu asta? Cu respect pentru fiecare? Pentru vecini, pentru mediul înconjurător, pentru cei care ne ies în cale? Și-n primul rând, respect pentru noi.
Ieri a fost prima zi de muncă, chiar dacă n-am avut chef după întâmplarea cu frunzele, m-am aranjat. Uite-așa, și de ciudă dar și pentru că mă respect.
Cu drag și cu iubire,
da’ și cu niște nervi și supărări,
Aura B. Lupu
05/01/2023