Scufundări

Când mă supăr, fac scufundări. Nu mă mai cert, nu mă mai contrazic, nu mai irosesc timp și energie. Mai bine mă dau la fund. Când eram copil era să mă înec, am căzut într-un bazin de irigație dintr-o livadă, m-am întins ca broasca la rai să curăț frunzele ce pluteau deasupra apei; unchiul meu îmi promisese că dacă le strâng, facem baie și mă învață și să înot, așa că eu, plină de speranță, m-am pus pe treabă, în timp ce el și fratele meu s-au dus să culeagă prune. Nu-mi mai amintesc nimic, decât sentimentul de pace, liniște profundă, o tihnă și-o seninătate absolută. O imagine îmi apare în minte când mă gândesc la acel moment, reală sau fabricată de mintea mea, nu știu, eu, privindu-mă de undeva, de sus, cum zăceam cuminte pe fundul apei, cu rochița albastră cu flori, cusută de o prietenă de-a mamei, umflându-se în jurul meu, iar părul bălai, răsfirat, părea mai lung, de aur, cum cădea o rază de soare fix în creștetul capului. M-am trezit scuipând și stropșind ca o pisică în zdruncinăturile unchiului meu, care alerga cu mine-n brațe.

De când cu operația am învățat să mă descurc cum pot și singură, mai bodogănind, mai nădușind, mai plângând în pumni de nervi și de frustrare, dar am mers, așa cum am putut, înainte. Și-am învățat să nu mă mai cert. Mai bine fac scufundări. În vană, că piscină n-am, dar ador momentul ăla de desprindere de lumea exterioară, când brusc se face liniște. Și e tihnit. E pace. E senin.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

09/01/2023

Cărțile mele le găsiți aici