Trag adânc în piept mirosul de baltă. Mâl, pește, miros de mare parcă, sunt cu nasu-n vânt, adulmecând. O tanti face poze, umblă cu trepiedul în spate, se-oprește din loc în loc, reglează, studiază, văd că întoarce obiectivul către noi, îi zâmbesc. Mă opresc la câțiva pași, mă uit cum focalizează, și-atunci văd și eu berzele. Trei. Fac și eu câteva poze, în timp ce-i șoptesc lui Max să șadă. Ea șoptește, admirativ: „Kijk nu, zo flink!”. (Uite ce cuminte e!) Vorbim în șoaptă să nu speriem păsările. Max se apropie imediat de mâna ei întinsă, dând din codiță, și-o adulmecă atent. Am mers la plimbare sperând să văd lebedele, le-am văzut de câteva ori din autobuz, când colo, în locul bălților e doar mâl, câteva ochiuri de apă și berze. M-am bucurat, oricum. Max aleargă și scurmă mușuroaie, la un moment dat vine la mine c-o lăbuță-n aer, șchiopătând. Mă panichez, n-a scheunat, mă uit bine, nu se vede, nici nu se simte nimic. Se uită la mine cu ochii lui ce-mi înmoaie sufletul instant, îl iau în brațe și-l car. Oamenii mă-ntreabă ce-a pățit, el stă cuminte-n brațe și-i privește cu ochii mari, stârnind exclamații de compătimire. Când nu mai pot, îl las jos, mă uit iar la lăbuță, tot nimic. Și-l văd că-ncepe iar să alerge ca un bezmetic, fără să-l mai doară nimic. 😳 Mda, m-a păcălit să-l car? M-a păcălit. Actor trebuie să-l fac. Că fraiera care să-l creadă, o are deja. 😁

Cu drag și cu iubire,
fraiera, pardon, Aura B. Lupu
18/01/2022

Am devenit o persoană tare ciudată, chiar și pentru mine. Nu mă interesează reducerile, nu-mi pasă că vecinii nu-s prietenoși, mă enervez foarte puțin, spre deloc, reușesc să-mi exprim nemulțumirile calm, explicit. Io, care eram toată o zdroabă și mă ambalam și mă turam, nu mă mai enervez aproape deloc. Văd mizerie pe stradă, îmi ridic ochii spre cer. Aud gălăgie, plec unde-i liniște. Ceva mă deranjează, dispar din locul ăla, pun muzică, fac curat, citesc și scriu. Iar cel mai mult și mai mult, combat stresul cu pufoșenia mea neagră. E rețetă perfectă. Am dat în mintea copiilor, recunosc, ne tăvălim pe jos, ne hârâim, inventez fel și fel de jocuri și trucuri numai pentru bucuria lui, mă urmează peste tot, e rebel, e șmecher și e miorlăit. Ne iubește pe toți iar noi îl adorăm. Cum să nu-l iubești cu o moacă ca asta? Ziceți și voi? N-ai cum.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

12/01/2022

Întotdeauna mersul cu autobuzul mă fascinează. Bine, nu mersul în sine, ci oamenii pe care-i văd. Majoritatea sunt cu nasu-n telefoane, eu cu ochii pe fețele lor. Toți poartă masca cum trebuie, nimeni n-o are sub nas, o femeie urcă grăbită și uită de ea, caută apoi precipitată în geantă, scoate abonamentul, validează călătoria și când scanează locurile goale și dă cu ochii de „mascați”, își amintește și-o ridică repede și pe a ei, regulamentar, apoi se așează pe-un scaun gol, paralel cu mine. Un grup de fete gălăgioase urcă dintr-o stație și tot autobuzul răsună de râsetele lor, vorbesc repede și tare în spaniolă, câteva cuvinte mai înțeleg și eu. Când coboară se aude un suspin de ușurare la unison, se face iar liniște. Nu pentru multă vreme, din stația următoare urcă un tânăr care o abordează în engleză pe fata din fața lui, roșcată, cu părul lung, cu niște ochi albaștri de toată frumusețea pe care-i văd când se întoarce și câțiva pistrui adorabili împrăștiați pe nas, cerându-i politicos să-i explice dacă mesajul de pe telefonul lui mai e valabil. Aici poți să trimiți la 4884 un mesaj cu DL și primești biletul pe telefon, care e valabil o oră. Fata e amabilă și-i spune că da, îi explică apoi că prin aplicație reduce prețul cu 50 de cenți. Discuția continuă, e clar că se plac. Cobor în stația mea, după că apăs din timp pe butonul albastru, afară mă-ntâmpină un cer minunat. Zâmbesc. E o zi friguroasă, dar e soare, iar semne sunt peste tot. Pot merge la culcare liniștită, aripi de înger ne veghează, iubirea plutește în aer, lebedele-s pe lac, iar veselia și râsul nu le-am uitat.
Da, categoric îmi plac călătoriile cu autobuzul.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
11/01/2022

E posibil să-mi fie rușine uneori de deciziile luate, de vorbele aruncate, de reacțiile sau de acțiunile mele, dar niciodată, absolut niciodată n-o să-mi fie rușine de faptul că am fost săracă. Și tot niciodată n-o să mă mândresc cu țoalele mele de firmă, cu gentuțele scumpe sau cu ochelarii de soare faimoși. N-o să vreau să par avută prin sigla de pe piept, cu eticheta la vedere sau cu cât am cheltuit io în nu știu ce vacanță de lux. „Vai, dar haina asta o ai de trei ani! Cum de mai faci poze în ea? O să creadă lumea că n-ai bani! Oh, dar cum să zici c-ai purtat o rochie căpătată? C-ai fost săracă? E rușine, nu se face.” Ba ui’ că io fac, bine-merci. Și mi se rupe-n paișpe de ce crede lumea și nici rușine nu îmi e. Never. Niciodată. Am mai scris io părerea mea despre hainele de firmă aici: https://aurablupu.wordpress.com/2018/01/25/brand/

Iar de-atunci părerea mea a rămas aceeași. Știți, ca-n bancul ăla cu Ion și Măria, dacă sunt schimbări, vă anunț.

Banc:

Măria către Ion:

– Mă, Ioane, tu mă iubești?

– Păi nu ți-am zis când te-am luat, amu 30 de ani? Dacă-s schimbări, te-anunț!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

09/01/2022

Când dau de câte-o poză din asta, nu pot să nu mă-ntreb ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă nu plecam io de nebună peste mări și țări. Cum oare ar fi arătat viața noastră dacă rămâneam în țară? Aici eram deja mai „răsăriți”, mai avuți, io lucram deja în Belgia și ne permiteam ca-n alea trei luni cât stăteam acasă, să mai și ieșim. Eram la Peștera Urșilor, mereu dorisem s-o vadă și băieții. Rochia de pe mine era căpătată, băieților în schimb le cumpărasem în sfârșit haine noi, nu de la second-hand. În toate pozele se agățau de mine, știau că urma să plec iar… Nici io n-aveam un zâmbet care să-mi aparțină, aceeași frică și durere mă însoțeau mereu. Știam că în curând se termină banii și-o să plec din nou. Mi-am regăsit bucuria și zâmbetul după 5 ani. Până atunci uitasem cum e să te bucuri complet. Știam doar cum e ca o tristețe continuă să-ți spulbere orice fărâmă de fericire și-n orice zâmbet să se strecoare o lacrimă și un suspin.
Prețuiesc fiecare moment în care acum pot să zâmbesc, orice clipă de fericire. Nu neg, fericirea mea nu e continuă, nu-i o stare permanentă, încă am destule tristeți, uneori nici zâmbetul nu-i al meu. Iar când dau de câte-o astfel de poză, nu pot să nu mă-ntreb… Oare cum ar fi fost dacă…? Dar fără regret.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
09/01/2022

Mă uit cu jind la pista de atletism. Un gust amar îmi invadează gura. Acum doi-trei ani alergam 10 ture, fără probleme, ba mai făceam și întrecere cu Adi, cine ajunge primul la linia de sosire. Și trișam, ne îmbrânceam, tăiam terenul de-a latul, râdeam în hohote și ne distram. De multe ori ne lungeam pe pistă, sufocați de râs și de efort, epuizați, dar ce epuizare dulce! Uneori simțeam efectiv nevoia să galopez, mușchii mei o cereau parcă, și era pur și simplu minunat. Când treceam fără efort pe lângă alți alergători mai tineri, eram plină de satisfacție, uite, am de două ori vârsta lor și-i întrec ușor. De când au interzis accesul câinilor pe teren, s-au tot rărit și alergările mele. Și-acum regret nespus, e una dintre dorințele cele mai aprinse, să pot alerga din nou. Să simt pista sub tălpi, să respir în ritm, să-mi simt mușchii vibrând, pulsând, să simt durerea și epuizarea aceea plăcută, la final. Să mă-ntorc acasă la pas, liniștită și-mpăcată că am făcut ceva pentru trupul și sănătatea mea.

Mi-e dor de asta, tare dor. Măcar acum am mărit ritmul plimbărilor cu Max și încet-încet vreau să pot să-ncep s-alerg. Nu-i prima dată când medicul îmi spune să-mi iau la revedere de la alergare, cu problemele de sănătate zice că n-o să mai pot niciodată să alerg. Mi-a mai zis și-n 2011, și-am ajuns la 10 ture, după câțiva ani. Vreau să-mi găsesc puterea și încăpățânarea, de obicei când mi se zice că nu pot, io musai să pot. Așa-s eu, rac încăpățânat…

Voi ce dorințe aprinse pentru 2022 aveți?

Cu drag și cu iubire,

Aura.

07/01/2022

Evident că n-am putut sta în casă când soarele strălucește, aici musai să te grăbești și să profiți de fiecare zi frumoasă, că nu se știe când va mai fi alta la fel. Am găsit și câteva câmpuri inundate, așa cum au avertizat că va fi, partea faină e că s-au strâns o mulțime de galițe acolo, inclusiv lebede. Pe lacul unde stăteau de obicei au mai rămas vreo două, trei. N-a fost cald, cu tot cu soare, cele 14 grade au scăzut rapid la doar 4, resimțite în plin câmp, în bătaia ascuțită a vântului, ca doar 2, după cum îmi scria pe telefon. Bine, și fără să-mi zică el io le-am simțit pe-obrajii mei, mi-au lăcrimat ochii, aerul rece m-a făcut să behăiesc, tușesc, pardon, 😁 da’ nu-i bai, peisajul a fost fantastic, a făcut să merite efortul. Și chiar mi-a fost dor de o plimbare în locul în care, seară de seară, astă-vară, ne plimbam cu Adi până târziu. Max a fost cel mai fericit, s-a zbenguit și-a alergat cât a vrut, a scurmat toate mușuroaiele găsite-n drum și-a explorat cărările făcute de jivine, adulmecându-le.
A fost o zi frumoasă, senină, nu-ți vine uneori să crezi ce bucurie este și doar să vezi câteva raze de soare și albastrul cerului.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
06/01/2022

Baiul cu statul în liniște și făcutul a ceea ce-ți place este că te-nveți așa. Devii tot mai selectiv. Mai asocial. Nu mai tolerezi intervenții nepotrivite în viața ta, în ritmul tău. Nu mai simți nevoia de-a te adapta, integra, potrivi. Ți-e bine ție, cu tine. Și cu cei ca tine. Cu tribul tău. Cu cei care n-au nevoie de explicații, justificări, care știu cum și de ce. Cărora nu trebuie să le spui ce simți, pentru că la fel simt și ei. Aceleași trăiri le au și ei. Fără complicații inutile, fără exagerări, fără zgomot și agitație. Simplu. Și fain. Ne strofocăm să fim zen, ne agităm să fim echilibrați, facem tam-tam cu pacea noastră interioară, dar nu vedem ridicolul, contradicția dintre ceea ce spunem, ceea ce facem și ceea ce suntem. Uităm exact ce este mai important, nici copiii nu învață din vorbele noastre, ci din faptele noastre, din exemplul pe care-l dăm. Nu te poți autoproclama guru, înțelept, mare învățat când nu ești în stare să stai în liniște și să taci. Pur și simplu să taci. Să nu vorbești. Să nu simți nevoia acută de-a acoperi liniștea cu ceva. S-o savurezi. Am fost o gureșă, o vorbăreață, o căutătoare de senzațional, de trăiri intense și deosebite. Mai am și-acum porniri de acest fel. Dar am descoperit și frumusețea simplității, a liniștii, a tăcerii. Baiul e că devii dependent. Tacit…

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
06/01/2022

Prima zi din an a fost o zi superbă, cu soare, 14 grade, ce-i drept a cam bătut vântul dar asta a făcut să simt mai bine mirosul jilav de brazdă-ntoarsă și cel al bălții, de pește, stuf și mâl, amestecat cu un miros de fum, de brad ars, adus de cine știe unde. N-a fost un cer senin, norii erau ca vata întinsă mai demult pe brad, când nu aveam zăpadă artificială. Mai știți? Bomboane în celofan, tari, rămase de pe-un an pe altul, peteală colorată și ghirlande făcute de noi, din hârtie creponată. Și ce brazi frumoși erau! Simplitatea naturii ne amintește uneori de câtă frumusețe avem sub nas, când noi o căutăm în alte părți.
Pescărușii hoțomani au dat raită curții în care câteva găini, supravegheate atent de cocoșul falnic, scurmau pământul reavăn.
Max, atent la galițele gălăgioase, era ca un copil crescut la bloc, ce n-a văzut încă o fermă. Când trei călăreți au apărut în tropot de copite, a fost de-a dreptul încântat, a trebuit să-l iau în brațe și să nu-l las să latre, să nu sperie caii. În capelă erau aprinse câteva lumânări, semn că mai fusese cineva pe-acolo. La întoarcere soarele a colorat în auriu copacii, contrastul cu luciul apei și reflexia cerului fiind spectaculos.
A fost o primă zi din an simplă dar minunată. Poate că simplitatea e tot ce trebuie să căutăm.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
02/01/2022

Am fost aleși, binecuvântați, selectați, norocoși. Să trăim anul acesta, chiar dacă, pentru mulți dintre noi, a fost un an destul de greu, cu multe încercări și provocări. Dar am trăit vremuri memorabile, importante, deosebite. Lumea s-a schimbat, încă se schimbă, noi ne schimbăm. Nu privesc cu regret în urmă, la ce-aș fi putut să fac, ci privesc cu drag și cu iubire la tot ce-am realizat. Tuturor celor care-ați fost alături de mine, celor care mi-ați susținut activitatea cumpărându-mi cărțile, distribuindu-mi postările, citindu-mi articolele, vă mulțumesc din suflet. Și vă doresc un an nou în care să fiți fericiți și sănătoși, să vă găsiți liniștea și împăcarea sufletească. Să-l trăiți din plin, să vă bucurați de fiecare moment și să vi se împlinească toate dorințele. Și nu uitați, să visați frumos!
La mulți ani!

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
31/12/2021

Satisfacție și bucurie mare când nu rămâne mâncare, mai defel. Sarmale mai sunt vreo cinci, o bucățică de friptură și-o urmă de piure, o juma’ de porție de salată de boeuf și două ouă umplute. A, da, și vreo două linguri de vinete. Nu mi-a plăcut niciodată să arunc mâncare, nici să fac prea multă, numai de dragul de-a avea. M-am obișnuit să fac ce știu că ne place și mâncăm cu drag. Ultima dată am fost la cumpărături miercuri, iar până azi am mai luat doar pâine. Am văzut la televizor că magazinele erau pline de cumpărători, la nicio zi de la Crăciun. Oare chiar li s-au terminat bucatele? Sau cumpărăm doar de dragul de-a cumpăra, pe principiul las’ să fie, apoi și dacă nu mâncăm, măcar să știm că avem? Mie îmi pare bine c-am scăpat de obsesia asta, de-a umple frigiderul și rafturile din cămară, de-a cheltui prea mult pe alimente pe care nici nu le mai consumăm. Mergeam înainte în Bruxelles, să luăm de toate dintr-un magazin cu produse românești, bineînțeles că multe nici nu mai apucam să le mâncăm, expirau și trebuia să le-aruncăm.
Mă bucur tare că a trecut mâncarea pregătită cu-atâta drag de toți (pentru că toți au contribuit și la făcutul ei), că le-a fost tuturor pe plac, că au savurat-o și mai ales că n-am făcut risipă. Nici de bucate, nici de energie, nici de timp.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
28/12/2021

Stau cu ochii pe geam, anunță ninsoare ușoară și n-aș vrea s-o ratez, știu că aici nu durează mult. A fost o zi rece, dar minunată. -3 grade, dimineață am găsit totul alb, acoperit de-o brumă groasă și înghețat. Răsăritul a fost și el spectaculos, dacă mai era și zăpadă ziceam că-s în Narnia, sau așteptăm să apară Crăiasa Zăpezii, într-o sanie trasă de reni.

Liniștea dimineții a dispărut repede, înghițită de cotidian. Vacarm, agitație, grabă. Mai e puțin și-i Crăciunul. Știu, toți ne grăbim undeva, toți avem multe de făcut, toți suntem presați, stresați, agitați. Dar n-ar fi bine o clipă, doar o clipă să ne oprim? Să privim răsăritul, să admirăm cerul, să trecem mâna peste iarba înghețată, să respirăm? Să deschidem ușa magazinului pentru cineva încărcat cu pachete, să dăm prioritate altui șofer? Să-i zâmbim vânzătoarei stresate, să facem cu mâna unui vecin? O clipă, doar o clipă, să închidem ochii și să respirăm. Să nu ne grăbim. Să nu ne mai agităm.

Da, știu, vine Crăciunul. Ce bine-ar fi să facem un pic de liniște, să-l și auzim. Și mai ales, să-l simțim.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

22/12/2021

Iar mă întreabă feisbucu’ la ce mă gândesc. Pe lângă răspunsul standard, care-mi vine-n minte de fiecare dată – la mă-ta! – adevărul este că în ultimele zile m-a bântuit același gând: anul 2021 a fost un an greu. Pe cât de fain a fost 2020, (unul dintre cei mai faini din ultimul deceniu, cu tot cu pandemie, cu restricții, cu reparațiile și renovarea casei și cu tot ce-a mai fost), pe-atât a fost anul ăsta de… tufă de Veneția, ca să mă exprim frumos. Da’ știți ce-am vrut să scriu, de fapt. Mai e puțin din el. Ducă-se-nvârtindu-se! Mie mi-a ajuns. Au fost multe întâmplări nefericite, multe încercări. Da, au fost și chestii faine, nu pot să neg. Dar dacă de obicei priveam în urmă cu regret, acum privesc cu speranță spre anul viitor. M-am bucurat c-am prins în seara un rest de lună plină. Măcar am văzut-o cât de cât. Cineva a știut că vreau tare ca ultima lună plină să n-o ratez chiar de tot, și-a eliberat cerul de nori. Da, privesc cu speranță spre viitor. Prezentul îl trăiesc. Iar trecutul… să rămână acolo unde trebuie. În trecut.

Cu drag și cu iubire,

ura B. Lupu

20/12/2021

N-am nicio șansă să văd – sau să pozez – în noaptea asta luna (aproape) plină. Pătura groasă de nori acoperă cerul și stelele, ba mai și burnițează. Nici nu-ți dai seama că-n câteva minute de stat afară ești ud, acoperit de-un strat fin-fin de stropi. Când privești din casă ai impresia că-i ceață, felinarele-s difuze, învăluite parcă-n fum, abia când ieși afară vezi că-i ploaie măruntă-măruntă și deasă. Nu-i defel îmbietor. Parcă văd străzile lăturalnice londoneze, misterioase, pline de umbre și zgomote ciudate. Cad pe gânduri. Cică e bine ca de luna asta plină să ne punem pe noi pe primul plan. Să fim atenți la noi, la nevoile noastre. Mda, mi-era destul de clar că iar am luat-o pe-o cale, nu neapărat greșită, doar că nu era a mea. Nu-i destinul meu. Deci trebuie să schimb direcția, să recalculez traseul, ca GPS-ul. Asta e. Nu-i prima dată. Măcar acum știu când să mă opresc, să nu mai aștept până-n ultima clipă, nici să continui pe-un drum înfundat. Verdele mă ajută întotdeauna să iau hotărâri. Nu știu de ce, dar a fost și cred că va rămâne mereu culoarea mea.

Optimism, hotărâre, schimbare, vindecare. Și sănătate. Asta-i ce-mi doresc eu de ultima luna plină din 2021. Cu drag și cu iubire,

Aura.

18/12/2021

#trăirileaurei#aurablupu#lunaplina#verde

Am primit o poză superbă de la o cititoare, musai să v-o arăt.

Edi a fost blajin, vesel, prietenos, el s-ar fi jucat și s-ar fi lăsat motroșit de oricine, la orice jivină ce-i ieșea în cale, el dădea din coadă, apoi că era pisică, vacă, porc, cal etc. nu-l interesa, dacă alergau cu el, erau prieteni pe vecie. Mergeam pe stradă cu el fără lesă, doar pocneam din degete și știa ce are de făcut. Intram prin magazine și-l lăsam afară, aștepta în aceeași poziție neclintit; putea să meargă oricine la el, îl ignora cu desăvârșire, cuminte privea țintă ușa prin care știa c-o să ies. Nu mânca nimic, de la nimeni, nu lua niciodată nimic de pe jos, putea să fie un pui întreg prăjit, nu se atingea de el. Nu lătra, nu făcea gălăgie, nu smucea, nu trăgea, nu mă făcea de mândra minune.
Prințu’ măririi, puță ăsta mic, Max, tăte le face. Alea rele, evident. Mă duc azi cu el la piață, începând de-acasă dumnealui latră, prima dată de bucurie că plecăm, apoi de prăpădit ce îi, nu contează, tot ce întâlneste-n cale el ceartă, om, pasăre, câine, frunză… Îl potolesc cum îl potolesc, dar no, în piață lume multă, el cu moaca aia drăgălașă foc, păcălește.
– Ooo, zo een schattige hondje! (Ooo, ce cățel drăguț!) și se-apleacă să-l mângâie.
Azi au încercat doi, o tanti și-un nene, ca noroc c-am apucat să-i văd.
– Ăăă, io n-aș face asta… apuc să zic.
Nenea a înțeles din prima, i-a văzut privirea și coada nemișcată, semne clare, tanti însă a insistat.
– Dar e atât de frumos, nu poate face nimic rău! zice ea. (Nu zău, zic io-n gând! Pariu?)
Cu zece plase-n mâini, ținându-l strâns și pe Max de lesă, ocupată să plătesc, suspin adânc. Moment în care dumnealui se trage-n spate, aruncă o privire din aia de care câteodată și io mă tem și-și dezvelește colții.
– Oei, da’ chiar e rău!
– Io v-am zis…
Tanti pleacă ofticată, bolborosind.
Păi no, ce să fac, nu-l pot obliga să te placă…
Ne-ntoarcem acasă, îl cert, și ui’ ce atitudine are.
Mda, cu siguranță doar la rasă seamănă cu Edi, în rest… Neam!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

18/12/2021

Eu. Și Atât. – Aura B. Lupu – Editura Siono – recenzie

Mulțumesc pentru recenzie, Daniela Bălan.

Poze de la cititori

Părul a fost feștit, buzele-s date cu ruj, ochelarii au dioptriile mai mari și în sfârșit nu mă mai uit ciocuș. Încet, cu pași mici, revin. Îmi revin. O nouă culoare, o altă stare. Ieșitul din casă mi-a prins bine. Un pic m-am remontat. Deși multele vitrine goale, luminile stinse, afișele cu „Te huur– De închiriat”, lumea puțină și atmosfera sumbră, complet diferită de cum era în decembrie anii trecuți, m-au întristat. Se simte. Se vede. Oamenii-s preocupați, abătuți. La biserică am găsit ușa închisă. Și asta m-a dezamăgit. Brăduțul meu însă luminează vesel, lumânările ard, mi-am făcut și-o cafea. Miroase îmbietor. Max e fericit că m-am întors, eu sunt mulțumită că văd ca lumea, cu ochelarii noi. Uneori e nevoie să schimbi. Să faci ceva diferit. Chiar și să alegi o altă nuanță de păr. Mă simt altă Aura, mai liniștită, mai cumpătată, mai calmă. Așa cum îmi e noua nuanță de păr. Caimac. Și cafea. ☺️

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
14/12/2021

PS Pisoiul m-a supravegheat atent.

Mă uit cu speranță pe prognoză, azi a plouat constant, mâine va fi „doar” înnorat, poimâine iar plouă… Și tot așa. Speranța dispare în picături, șuvoaie și rafale. 😳 Nu, nu poți, n-ai cum. Oricât îți spui că pe tine nu te sperie ploaia, că nu te deprimă un cer gri, greu, apăsător, că o baltă și niște umezeală nu-ți influențează starea, până la urmă, când tot ce auzi când te culci și te trezești e ropotul ploii pe acoperiș, cedezi. Tragi plapuma peste cap, dai sonorul tare, pui căști, faci orice, doar să nu o mai auzi. Mâine noapte-s Geminidele, dar ce visez io la stele căzătoare? Dacă am noroc, poate văd un colț de cer.
Mă consolez uitându-mă la pozele din anii trecuți. Atunci au mai fost și zile frumoase, nu ca acum. Dar asta e. Nu pot schimba io vremea. Pot doar să-ncerc să-mi schimb starea. Așa că… Perna pe urechi și mă imaginez aici. 😁

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
12/12/2021

Sunt o curioasă, o băgătoare-n seamă, îmi place să văd, să studiez, să observ. Mai ales în perioada asta din an când jaluzelele se lasă mai târziu (sau defel) și se văd ornamentele și brazii de Crăciun. Mă zgâiesc, recunosc, cu nerușinare și exclam mereu „Doamne, ce frumos e împodobit!”. Adi mă trage de mână și-mi șoptește, rușinat: „Hai, nu te mai uita la oameni în case, nu-i frumos!”. Iar io mă îmbufnez. „Păi atunci de ce nu trag storurile, dacă nu vor să se uite nimeni în casa lor?”. Și oricum, continui să mă uit. Brazi de toate dimensiunile, unii tronează în mijlocul camerei, alții-s urcați pe-o masă, într-un colț, ghirlande, coronițe, luminițe de toate culorile și formele (mie-mi plac la nebunie cele care imită țurțurii, de parcă s-ar și topi), cascade de lumini, steluțe… Începe să se simtă ce-mi lipsea zilele trecute: atmosfera de sărbătoare. E și mai frig, în seara asta nici nu a plouat, noroiul s-a mai strâns. Și casele emană altă energie, sunt mai primitoare, îmbietoare chiar. Iar dacă de Crăciun ar mai și ninge, ar fi perfect.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

11/12/2021

PS. Pozele-s din anii trecuți.

Că io m-am bucurat de întoarcerea lui bărbatu-meu acasă, e adevărat. Dar cum s-a bucurat Max, n-ai cum. Depășește tot. Tumbe de bucurie, un fel de lătrat – că a fost un amestec de sunete ciudate, de la chițăit, guițat, la schelălăit –, dat din coadă, alergat ca un bezmetic, țopăit și sărit, tot ce vreți. Cum se bucură și te-mbucură un câine, depășește tot. Te uiți la el, îl vezi cum parcă-i șampanie, ce stă doar să explodeze, de bucurie, și uiți de tot. Urmează o învălmășeală de lăbuțe, o blană neagră, o mânecă, un pantalon… Dacă după doar un an e atât de legat de noi, nu știu zău cum o să fie peste câțiva ani. Dar nu regretăm niciun moment că l-am luat. Deși, musai să recunosc, mă încearcă o ușoară gelozie când văd că el e primul la pupat, iar io staaau și aștept.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

10/12/2021

🖤 N-am putut să nu împodobesc brad. Mai sobru, mai neobișnuit, dar l-am făcut, pentru că oricum Crăciunul vine, cu tot cu supărări, cu doliu, și-i totuși cea mai frumoasă dintre sărbători. Ce-i drept nici pe-afară nu se simte defel că-i decembrie și că sărbătorile se-apropie, plouă, iar ornamente și luminițe n-am prea văzut. Când m-am întors însă cu Max de-afară și mi-am văzut prin geam bradul luminând și coronița de pe ușă, am zâmbit. E decembrie. Vin sărbătorile. Chiar dacă anul ăsta am decorat un brad mai neobișnuit, luminițele sunt calde, împrăștie lumină blândă și-aduc un strop, un strop de bucurie, de liniște și tihnă. 🖤
Și-i tot ce ne-am putea acum dori…

Cu drag și cu iubire,
Aura.
07/12/2021

#blackchristmastree

E frig, cu tot cu pătura extra nu reușesc să mă încălzesc. Îmi lipsesc brațele grele, care mă cuprind în somn, respirația regulată și picioarele calde, care se lipesc de ale mele. N-am chef de televizor, nici de citit, cu greu pot să mă concentrez la ceva. Mi-am făcut exercițiile de respirație, meditația de seară și încerc să-mi abat atenția de la foame. Culmea, ziua nu mănânc mai nimic, nu mi-e foame defel, dar seara, în pat, stomacul protestează. L-am păcălit (sper!) c-un măr. Pe HBO e același film pe care l-am mai văzut de vreo două ori, inspirat din fapte reale, mi-a plăcut, dar încă o dată acum chiar că nu mai am niciun chef să-l revăd. Johnny Depp face un rol de excepție.
Max se întinde cât e patul, blana lui moale mă mai consolează și mă liniștește, cât de cât. La fiecare mișcare își ridică atent capul, știu că-l așteaptă și el pe Adi, dar sunt doar baieții care umblă pe scări. Dezamăgit, pufnește și se trântește țâfnos la loc.
După cum sună mașinile care trec vâjâind pe stradă, probabil iarăși plouă. Termometrul zice că-s doar 2 grade. E frig. Iar când ești singur, parcă-i și mai frig…
Cu drag și cu iubire,

Aura
06/12/2021

Așa ceva n-am mai văzut până acum. În câteva minute, de la soare, la lapoviță. Cerul una cu pământul. Fuioarele negre de nori măturau zarea, mă uitam și nu-mi venea să cred, parcă mă uitam la un film, nu la realitate imediată. Un nor luase forma bisericii, de parcă o îngâna, șicanator. În locul din care filmam timpul parcă se oprise, vântul nu se mai auzea, era o liniște, o încremenire ce mă înfiora. I-am luat repede mingea lui Max, grăbindu-mă spre casa ce-i la nici 5 minute. N-am apucat. Urma de soare ce mă păcălise să ies la o plimbare scurtă, la o gură de aer curat, a dispărut complet, învăluită de-o negură deasă. S-a pornit imediat și lapovița, apoi ploaia în rafale, înverșunată, hotărâtă să ne ude până la piele. Zgribuliți, strânși, cocârjați, uzi, înfrigurați, am ajuns, descurajați, acasă.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
02/12/2021
#extremweather #hamme #trăirileaurei📖📝 #aurablupu

Am scris acum câțiva ani un articol,

Centenar

azi l-am republicat și n-am făcut-o doar de ochii lumii, sau ca să arăt că uite, vai ce mare patriotă îs. Nu. Mulți scriu azi și ei „La mulți ani, România!”, doar ca să fie-n trend, versuri lacrimogene și iubire de țară, da-n rest, când intri pe pagina lor, vai și amar. Că România e așa și pe dincolo, că nu se mai face bine-n veci, că românii îs nu știu cum și fac și dreg etc. N-o să scriu că e cea mai minunată și extraordinară țară, că-i raiul pe pământ și acolo curge doar lapte și miere, că știm cu toții că nu-i așa. Nici pe români n-o să-i ridic în slăvi și-o nici n-o să-i descriu ca pe niște vajnici daci și oamenii aleși, că iarăși ar fi o nucă în perete. Știți cum văd io România și pe români? Ca pe casa ta și ca pe familia ta. Nu suntem perfecți, nu toți suntem la fel, pe unii, câteodată, îți vine să-i sufoci cu perna-n somn, pe alții să-i dai afară din casă și să schimbi yala. Casa la fel, nu-i cea mai cea, ai încă muuult și bine de lucru la ea, la o casă cum se zice? că nu termini niciodată de lucrat la ea, trebuie întreținută, respiră, trăiește și ea odată cu tine, nu? Îi mai faci o șfeștanie, o cureți, o feștești, mai bagi niște bani în ea, o văcăleșți și o repari. Pe unii membrii ai familiei iar, câteodată îți vine să-i dezmoștenești, să-i scoți din trib, să îi renegi. Dar mai este o vorbă, doar prietenii ți-i alegi, neamurile ți le dă Dumnezo. Și oricât te-ar scoate din minți familia asta a ta, oricât ai obosi să tot muncești la casa ta, o faci, așa cum poți, așa cum știi. N-o hulești, n-o înjuri, n-o scuipi. Nicio pasăre care-și spurcă cuibul n-are noroc și spor pă lumea asta, e o altă vorbă pe care o știu de la mama mea. La fel e și cu familia ta. Bună, rea, a ta e, și faci parte din ea. Oricât m-ar enerva copiii mei, orice ar face, tot copiii mei rămân și tot la fel o să-i iubesc, indiferent de ce s-ar întâmpla. Că i-aș certa și trage de urechi, că le-aș spune părerea mea și-aș încerca să-i ajut cât și cum pot, este normal. Dar să-i înjur, să-i spurc, să-i umilesc? Cu ce i-ar ajuta? Casa la fel, să m-apuc s-o sparg, s-o dărâm, s-o urâțesc? E, cam asta cred io despre țara mea și despre români. Sunt la fel ca familia și casa ta. Îi iubești oricum. Și oricând. La mulți ani, Românie! La mulți ani, români!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

1/12/2021

N-am avut încotro, o fost musai să mă duc la poștă, dar pe așa o vreme, mai bine te închizi în casă și arunci cheia, până la primăvară! Cu tot cu umbrelă m-a făcut ciuciulete, pe Max la fel, chiar dacă a avut hăinuța lui specială, tot murat a fost, de picura apa din el! La poștă lume multă, înghesuială, la un moment dat am început să mă sufoc, de-a fost musai să ies afară. Hm, era mai bine să tușesc de două ori și fugeau toți ca potârnichile, scăpam de stat la coadă. De ce nu m-am gândit? 😁 La întoarcere la fel, a plouat continuu plus rafale bezmetice de vânt. Umezeală, noroi, frig, cer vinețiu, agitație, nervi, mașini ce treceau în trombă stropind și vâjâind, larmă, stres… Cine p… m-a pus să emigrez în țara asta? N-am putut și io, ca berzele, să zbor în țările calde? Să stau și io liniștită pe un mal de mare, în nisipul cald, să ascult foșnetul valurilor, să fie cald și bine și să sorb leneș dintr-un pai?
Mmm, ce fain e să visezi! Să mă treziți la primăvară. 😁❤️

Cu drag și cu iubire,
Aura.
30/11/2021
#dreaming #mallorca #seatherapy

Așa arată holul spitalului din Dendermonde. Înveselit de origami, lucios, curat. E aproape pustiu, pentru radiologie nici n-a fost nevoie de programare, într-o jumătate de oră s-a rezolvat. Chiar dacă-i seară, ei lucrează. Un domn mi-a verificat codul la intrare, iar sunt restricții, dar l-a scanat și gata, am intrat. A aruncat o privire rapidă pe trimiterea medicului de familie și-apoi mi-a spus unde să merg. Cu buletinul m-am înregistrat la aparatul de la primul etaj și-am urmat ruta 10. Simplu și eficient. E frig în hol, în ciuda hârtiuțelor colorate atârnate la intrare, e trist. Spitalele îmi dau mereu sentimentul ăsta, de tristețe, nu știu de ce.

Și totuși știu că va fi bine, în drum spre spital am văzut un dublu curcubeu.

Aud voci de copii, niște tocuri răsună, o doamna hotărâtă apare de după colț. Pare că știe sigur unde se-ndreaptă, eu sunt mai nehotărâtă, are și părul frumos aranjat. Îmi trec mâna prin părul meu. Ce repede te urâțește și te-mbătrânește boala, fir-ar ea să fie! O fetiță c-un knuffel (un fel de păpușă) în brațe, cu căciulița pe-o rână și roșie-n obraji, târșește picioarele, agățată de maică-sa. Trage cu sete din suzetă. Dispar după colț. O tanti îmbrobodită cu batic, turcoaică cred, se-așează lângă mine, (pe scaunul cu semnul verde, unul gol e între noi) după ce și-a luat un baton de la automat, coboară masca și mănâncă, ascultând ceva pe telefon. Tușesc numa’ de două ori și-și strânge repede catrafusele, plecând grăbită în alt colț de hol. Telefonul vibrează. Adi a ajuns. Ies afară, mă zgribulesc, îmi închei repede haina, îmi trag căciula pe cap și mă duc spre ieșire.

Arunc o ultimă privire spre spital. E luminat ca un pom de Crăciun. Și totuși, cu tot cu origami, e atât de trist!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

29/11/2021

E atent și sensibil. E harnic, face mâncare delicioasă, e curat și punctual. Își spală hainele, face curățenie, merge la cumpărături și știi că te poți baza oricând pe el. E deștept, (uneori prea deștept!), e romantic – deși asta n-ar recunoaște-o nici în ruptul capului –, iar sensibilitatea asta a lui, sufletul lui bun, cumsecădenia și bunul simț nu știu cât de mult sunt atuuri sau defecte în lumea în care trăim. Mă pune la curent cu ultimele melodii faine, cu serialele și filmele bune, deși uneori mă mai induce în eroare și mă face să mă uit la câte-un film din care io nu înțeleg nimic, m-a păcălit și cu genul fantasy, dar care m-a prins și-acum îmi place, el e traducătorul, consultantul și susținătorul meu cel mai înfocat. E primul care a citit pagini din manuscrisul în lucru și, deși bănuiesc că uneori îl plictisesc de-i vine să urce pe pereți, mă ascultă cu atâta răbdare și îngăduință de parcă el ar fi părintele, nu eu. Ieri m-a făcut să plâng. S-a dus la piață să cumpere (cică) ceva de mâncare dar a venit c-un buchet de flori. Așa, pur și simplu. Fata care o să-i fie pereche, io zic că va fi foarte norocoasă, pentru că știu ce-a moștenit de la mama lui: puterea de-a iubi. La mulți ani, dragu’ mamii! Să fii fericit, iubit și sănătos.

Cu drag și cu iubire,

mă-ta.

28/11/2021

De la ora 23 iar sunt restricții. Nu c-aș umbla io noaptea, hebereu, nici că nu-mi place să nu mai aud mașini vâjâind pe stradă, și țipete în creierii nopții pe sub balcon, e o liniște care-mi chiar pică bine, dar totuși, nu pot să nu mă întreb: De ce? Doar după 23 ies virușii pe-afară, atunci ei se răspândesc în timp ce noi, ca să nu-i întâlnim, trebuie să stăm în case, prizonieri? A, pardon, e spre binele nostru, am uitat.
Iar nu te mai poți întâlni cu prietenii acasă, doar maxim 6 persoane pot sta la masa ta, dar dacă noi suntem 4 deja, mai pot veni doar 2… Și dacă e o familie de 3 persoane, ok, una rămâne acasă, dar la întoarcere ceilalți 2 unde se duc? Nu tot la acasa lor? Nici nu mai încerc să înțeleg…
Mă uit lung pe strada mea. Deschid geamul, Max sare și el repede, curios, cu două lăbuțe pe pervaz. Respir aerul rece și umed, Max e și el cu nasu-n vânt, adulmecând. De când m-am îmbolnăvit a fost greu pentru toți, n-am putut să ies cu el afară măcar un pic, n-am avut putere, tânjim amândoi după lungile noastre plimbări. Văd că pe colț, la cafenele, mesele se strâng. Mașinile pleacă una după alta, circulă și-n sus, și-n jos, rapid. Să ajungă la destinație mai au un sfert de oră, așa că se cam grăbesc. Nu știu nimic de târgurile de Crăciun. Oare o să mai fie? Așa sper.
Incertitudine. Lockdown din nou. Restricții. Al treilea vaccin. Oare tot așa o vom ține la nesfârșit?
A, da, e spre binele nostru, am uitat… Dar sunt atâtea reguli stupide, ilogice, atâtea informații contradictorii, de nu mai știi ce să faci și după cine să te iei.
Închid geamul, cuminte mă retrag în casă, trag draperiile și aștept ora 23. Oare chiar va fi liniște? Sau vor fi iar câțiva teribiliști? E, pentru ăștia poliția reacționează destul de prompt.
Max mi se cuibărește-n brațe, suspină satisfăcut. El dacă e cu noi, e fericit. Eu, dacă-i știu pe toți din casă citovi, la fel.
Restricții? Au mai fost. Am trecut prin ele. Noi am rezistat și-am supraviețuit. Nu știu însă dacă minciuna și manipularea vor mai putea face la fel.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
27/11/2021

A fost o plăcere, o bucurie și o onoare să particip la târgul online de carte și experiențe culturale. Mai ales când am văzut cine a mai participat… Uau! E un alt vis devenit realitate. Pentru care-i mulțumesc lui Em Sava, editurii Siono și Libris că l-a făcut posibil. Recunosc că e un regret acesta, că încă n-am apucat să ne întâlnim la o lansare de carte, tare fain ar fi fost să-i cunosc pe cei din familia de suflet Siono, dar și pe voi, cititorii mei. Dar nu disper. Visurile devin realitate, la timpul potrivit. Știu asta. Uite, așa cum a fost acum și cu #LibFest. Dacă voiam să facem înregistrarea mai târziu, nu mai apucam. Acum n-am nici voce, nici putere. Așa că totul s-a potrivit perfect.

Vă las aici linkul de pe YouTube, unde, cei care n-ați văzut dialogul, puteți să-l urmăriți și, sper io, să-i dați și-un like, o apreciere.

Vă mulțumesc din suflet celor care ați fost alături de mine, contează foarte mult, să știți.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

27/11/2021

Cărțile mele le găsiți aici:
https://www.sionoeditura.com/product/eu-si-atat/
și aici:
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Mă uit la ultimele poze postate și, deși au fost de-acum 2 zile, au trecut parcă 2 ani. Uneori îți dorești atât de tare să poți șterge chiar și numai 2 zile și s-o iei de la capăt, de la ultima seară în care habar n-aveai ce va urma… Eram foarte obosită, cursul pe care-l urmez m-a stors de orice rămășiță de putere, stagiul este și el foarte solicitant, copiii mai toți erau răciți, colegii în clasă și ei, în autobuz la fel, o grămadă tușeau… Era inevitabil. M-am îmbolnăvit. Iar. Nici nu-mi trecuse încă tusea bine că la nicio lună, am luat-o de la capăt. Iar nebulator, iar inhalații, iar de data asta am căzut efectiv la pat, de două zile plutesc într-o stare de semi-conștiență, am făcut și febră destul de mare, mă doare fiecare mm de piele, capul la fel, mă doare și stă parcă să explodeze, adorm, mă trezesc, adorm iar… Aștept rezultatul testului. Asta e. Când te încăpățânezi și nu-ți asculți corpul, te scoate el pe tușă și-apoi e musai să-l asculți. Măcar azi e ceva mai bine, mi-a mai scăzut și febra. O parte bună în toată tărășenia asta este că am slăbit, rapid. S-au topit vreo două kile, pe care altfel cu greu le-aș fi dat jos. Dar e clar că am ceva de schimbat, ceva nu fac bine, ceva forțez.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

23/11/2021

P.S. Pozele și textul sunt de-acum două zile, când habar n-aveam ce va urma.

„Sunt locuri unde te-ai tot plimba, cu flori în noiembrie, poduri luminate, șlepuri, curățenie impecabilă, trotuare largi și sfinți în pereți. E înnorat, bate vântul destul de tare și totuși, de data asta, nu ți-e frig. Te uiți, admiri, zâmbești, faci poze și n-ai mai pleca. Ți-e teamă că dacă o faci, locul ăsta va dispărea și n-o să-l mai găsești. Ajungi acasă, te uiți la poze și zâmbești iar. Ai dovada că e real. E acolo. Îl poți găsi oricând…”