În bucătăria destul de mică în care de peste un deceniu pregătea, toca, curăța, gătea, femeia cu un șorț impresionat, prea mare pentru ea, legat de două ori (șnurul îi era prea lung, chiar dacă se mai împlinise în ăștia zece ani, talia-i rămăsese destul de subțire) amesteca într-o oală, din care aburul era supt de hota care făcea un zgomot enervant. Pe tocător mai așteptau cuminți câteva cepe, albe, dulci, dolofane, să fie tocate mărunt și-adăugate-n oală, la călit. Pregătea mâncarea preferată a feciorului. Plângea. Își ștergea ochii cu mâneca și-și repeta în gând: „E de la ceapă…” Nu era. Era de la emoțiile ce-o copleșeau. Când se întâmpla ceva grav, nu vărsa o lacrimă. Pur și simplu nu putea. Dar când avea o mare bucurie, dădea apă la șoareci una-două. Era prima zi de lucru a feciorului. După ani de învățat, după eșecuri, interviuri, căutări, decepții și probleme, găsise în sfârșit un loc de muncă. Era profesor. Cum să nu plângă? Suspină adânc. Ce simțea era nu doar bucurie, era împlinire. Deși își repetase de nenumărate ori că e viața lor, sunt deciziile, destinele lor, deși încercase să nu intervină în ceea ce hotărau ei, când reușeau ceva, simțea și ea că a reușit, alături de ei. Că tot ce făcuse, avea un sens.

Feciorii ei… Auzi tropot pe scări. Zâmbi. Rețeta asta nu dădea niciodată greș. Când voia să-i aducă jos, în bucătărie, călea ceapă. Iar mirosul îi făcea să coboare una-două. Ce-i drept, prețul era mâneca pătată de lacrimi. „De ce plângi, mami?” o-ntrebară, la unison. „E de la ceapă” răspunse ea. Apoi, privind mezinul amestecând în oală, pe celălalt adunând punga de gunoi, surâse.

Niște cepe dolofane, dulci. Și niște lacrimi. Dar ce mâncare bună a ieșit!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

13/12/2021