Edi a fost blajin, vesel, prietenos, el s-ar fi jucat și s-ar fi lăsat motroșit de oricine, la orice jivină ce-i ieșea în cale, el dădea din coadă, apoi că era pisică, vacă, porc, cal etc. nu-l interesa, dacă alergau cu el, erau prieteni pe vecie. Mergeam pe stradă cu el fără lesă, doar pocneam din degete și știa ce are de făcut. Intram prin magazine și-l lăsam afară, aștepta în aceeași poziție neclintit; putea să meargă oricine la el, îl ignora cu desăvârșire, cuminte privea țintă ușa prin care știa c-o să ies. Nu mânca nimic, de la nimeni, nu lua niciodată nimic de pe jos, putea să fie un pui întreg prăjit, nu se atingea de el. Nu lătra, nu făcea gălăgie, nu smucea, nu trăgea, nu mă făcea de mândra minune.
Prințu’ măririi, puță ăsta mic, Max, tăte le face. Alea rele, evident. Mă duc azi cu el la piață, începând de-acasă dumnealui latră, prima dată de bucurie că plecăm, apoi de prăpădit ce îi, nu contează, tot ce întâlneste-n cale el ceartă, om, pasăre, câine, frunză… Îl potolesc cum îl potolesc, dar no, în piață lume multă, el cu moaca aia drăgălașă foc, păcălește.
– Ooo, zo een schattige hondje! (Ooo, ce cățel drăguț!) și se-apleacă să-l mângâie.
Azi au încercat doi, o tanti și-un nene, ca noroc c-am apucat să-i văd.
– Ăăă, io n-aș face asta… apuc să zic.
Nenea a înțeles din prima, i-a văzut privirea și coada nemișcată, semne clare, tanti însă a insistat.
– Dar e atât de frumos, nu poate face nimic rău! zice ea. (Nu zău, zic io-n gând! Pariu?)
Cu zece plase-n mâini, ținându-l strâns și pe Max de lesă, ocupată să plătesc, suspin adânc. Moment în care dumnealui se trage-n spate, aruncă o privire din aia de care câteodată și io mă tem și-și dezvelește colții.
– Oei, da’ chiar e rău!
– Io v-am zis…
Tanti pleacă ofticată, bolborosind.
Păi no, ce să fac, nu-l pot obliga să te placă…
Ne-ntoarcem acasă, îl cert, și ui’ ce atitudine are.
Mda, cu siguranță doar la rasă seamănă cu Edi, în rest… Neam!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

18/12/2021