Când dau de câte-o poză din asta, nu pot să nu mă-ntreb ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă nu plecam io de nebună peste mări și țări. Cum oare ar fi arătat viața noastră dacă rămâneam în țară? Aici eram deja mai „răsăriți”, mai avuți, io lucram deja în Belgia și ne permiteam ca-n alea trei luni cât stăteam acasă, să mai și ieșim. Eram la Peștera Urșilor, mereu dorisem s-o vadă și băieții. Rochia de pe mine era căpătată, băieților în schimb le cumpărasem în sfârșit haine noi, nu de la second-hand. În toate pozele se agățau de mine, știau că urma să plec iar… Nici io n-aveam un zâmbet care să-mi aparțină, aceeași frică și durere mă însoțeau mereu. Știam că în curând se termină banii și-o să plec din nou. Mi-am regăsit bucuria și zâmbetul după 5 ani. Până atunci uitasem cum e să te bucuri complet. Știam doar cum e ca o tristețe continuă să-ți spulbere orice fărâmă de fericire și-n orice zâmbet să se strecoare o lacrimă și un suspin.
Prețuiesc fiecare moment în care acum pot să zâmbesc, orice clipă de fericire. Nu neg, fericirea mea nu e continuă, nu-i o stare permanentă, încă am destule tristeți, uneori nici zâmbetul nu-i al meu. Iar când dau de câte-o astfel de poză, nu pot să nu mă-ntreb… Oare cum ar fi fost dacă…? Dar fără regret.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
09/01/2022