Așa arată holul spitalului din Dendermonde. Înveselit de origami, lucios, curat. E aproape pustiu, pentru radiologie nici n-a fost nevoie de programare, într-o jumătate de oră s-a rezolvat. Chiar dacă-i seară, ei lucrează. Un domn mi-a verificat codul la intrare, iar sunt restricții, dar l-a scanat și gata, am intrat. A aruncat o privire rapidă pe trimiterea medicului de familie și-apoi mi-a spus unde să merg. Cu buletinul m-am înregistrat la aparatul de la primul etaj și-am urmat ruta 10. Simplu și eficient. E frig în hol, în ciuda hârtiuțelor colorate atârnate la intrare, e trist. Spitalele îmi dau mereu sentimentul ăsta, de tristețe, nu știu de ce.

Și totuși știu că va fi bine, în drum spre spital am văzut un dublu curcubeu.

Aud voci de copii, niște tocuri răsună, o doamna hotărâtă apare de după colț. Pare că știe sigur unde se-ndreaptă, eu sunt mai nehotărâtă, are și părul frumos aranjat. Îmi trec mâna prin părul meu. Ce repede te urâțește și te-mbătrânește boala, fir-ar ea să fie! O fetiță c-un knuffel (un fel de păpușă) în brațe, cu căciulița pe-o rână și roșie-n obraji, târșește picioarele, agățată de maică-sa. Trage cu sete din suzetă. Dispar după colț. O tanti îmbrobodită cu batic, turcoaică cred, se-așează lângă mine, (pe scaunul cu semnul verde, unul gol e între noi) după ce și-a luat un baton de la automat, coboară masca și mănâncă, ascultând ceva pe telefon. Tușesc numa’ de două ori și-și strânge repede catrafusele, plecând grăbită în alt colț de hol. Telefonul vibrează. Adi a ajuns. Ies afară, mă zgribulesc, îmi închei repede haina, îmi trag căciula pe cap și mă duc spre ieșire.

Arunc o ultimă privire spre spital. E luminat ca un pom de Crăciun. Și totuși, cu tot cu origami, e atât de trist!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

29/11/2021