Am fost azi în zona în care am locuit prima oară când am venit în Belgia, Vlaams-Brabant, să cumpărăm lapte de măgăriță, să văd, poate mă va ajuta cu tusea asta de care nu mai scap. Am văzut locuri cunoscute, pe care le-am bătut la pas sau cu bicicleta, e o zonă frumoasă, plină de amintiri dulci-amare, am văzut și stația de autobuz în care Alisa a coborât…(cei care ați citit „Eu. Și atât” știți la ce mă refer) Sunt un pic răvășită. Mâhnită, chiar. Doamna de unde am luat laptele a fost tare drăguță, mâhnirea mea n-are nimic de-a face cu ea, ci cu faptul că am găsit multe locuri în paragină (pentru unele învechirea, ruginirea, dărăpănarea nu m-a deranjat, în special „pușcătoria” mea și casa unde-am locuit). Pentru altele însă, da. Mănăstirea în care am lucrat câțiva ani, capela mea făcătoare de minuni, despre care am mai scris io aici: https://aurablupu.com/2018/08/15/capela/

https://aurablupu.wordpress.com/2019/03/12/nihil-sine-deo/?preview=true

sau casele de pe strada unde-am locuit… Multe, prea multe-s pustii, triste, neîngrijite, cu acoperișurile înverzite, iar la capelă n-am mai găsit icoana cu Maica Sfântă, a dispărut… Asta m-a mâhnit cel mai mult. Am aprins lumânările, m-am rugat, dar sentimentul parcă n-a mai fost același, parcă mai bine e la capela pe care am găsit-o aici și unde mergem regulat. Și știți ce-i interesant? Când am văzut-o prima oară pe cea de aici, era aproape în paragină, nu ardeau lumânări, era plină de praf. De când mergem noi, a fost zugrăvită, curățată de praf și de pânzele de păianjen și acum mereu ard lumânări.
Se zice că omul sfințește locul.
Oare așa o fi? ☺️

Cu drag și cu iubire,
Aura.
28/11/2021