Trag adânc în piept mirosul de baltă. Mâl, pește, miros de mare parcă, sunt cu nasu-n vânt, adulmecând. O tanti face poze, umblă cu trepiedul în spate, se-oprește din loc în loc, reglează, studiază, văd că întoarce obiectivul către noi, îi zâmbesc. Mă opresc la câțiva pași, mă uit cum focalizează, și-atunci văd și eu berzele. Trei. Fac și eu câteva poze, în timp ce-i șoptesc lui Max să șadă. Ea șoptește, admirativ: „Kijk nu, zo flink!”. (Uite ce cuminte e!) Vorbim în șoaptă să nu speriem păsările. Max se apropie imediat de mâna ei întinsă, dând din codiță, și-o adulmecă atent. Am mers la plimbare sperând să văd lebedele, le-am văzut de câteva ori din autobuz, când colo, în locul bălților e doar mâl, câteva ochiuri de apă și berze. M-am bucurat, oricum. Max aleargă și scurmă mușuroaie, la un moment dat vine la mine c-o lăbuță-n aer, șchiopătând. Mă panichez, n-a scheunat, mă uit bine, nu se vede, nici nu se simte nimic. Se uită la mine cu ochii lui ce-mi înmoaie sufletul instant, îl iau în brațe și-l car. Oamenii mă-ntreabă ce-a pățit, el stă cuminte-n brațe și-i privește cu ochii mari, stârnind exclamații de compătimire. Când nu mai pot, îl las jos, mă uit iar la lăbuță, tot nimic. Și-l văd că-ncepe iar să alerge ca un bezmetic, fără să-l mai doară nimic. 😳 Mda, m-a păcălit să-l car? M-a păcălit. Actor trebuie să-l fac. Că fraiera care să-l creadă, o are deja. 😁

Cu drag și cu iubire,
fraiera, pardon, Aura B. Lupu
18/01/2022