Mă uit la ultimele poze postate și, deși au fost de-acum 2 zile, au trecut parcă 2 ani. Uneori îți dorești atât de tare să poți șterge chiar și numai 2 zile și s-o iei de la capăt, de la ultima seară în care habar n-aveai ce va urma… Eram foarte obosită, cursul pe care-l urmez m-a stors de orice rămășiță de putere, stagiul este și el foarte solicitant, copiii mai toți erau răciți, colegii în clasă și ei, în autobuz la fel, o grămadă tușeau… Era inevitabil. M-am îmbolnăvit. Iar. Nici nu-mi trecuse încă tusea bine că la nicio lună, am luat-o de la capăt. Iar nebulator, iar inhalații, iar de data asta am căzut efectiv la pat, de două zile plutesc într-o stare de semi-conștiență, am făcut și febră destul de mare, mă doare fiecare mm de piele, capul la fel, mă doare și stă parcă să explodeze, adorm, mă trezesc, adorm iar… Aștept rezultatul testului. Asta e. Când te încăpățânezi și nu-ți asculți corpul, te scoate el pe tușă și-apoi e musai să-l asculți. Măcar azi e ceva mai bine, mi-a mai scăzut și febra. O parte bună în toată tărășenia asta este că am slăbit, rapid. S-au topit vreo două kile, pe care altfel cu greu le-aș fi dat jos. Dar e clar că am ceva de schimbat, ceva nu fac bine, ceva forțez.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

23/11/2021

P.S. Pozele și textul sunt de-acum două zile, când habar n-aveam ce va urma.

„Sunt locuri unde te-ai tot plimba, cu flori în noiembrie, poduri luminate, șlepuri, curățenie impecabilă, trotuare largi și sfinți în pereți. E înnorat, bate vântul destul de tare și totuși, de data asta, nu ți-e frig. Te uiți, admiri, zâmbești, faci poze și n-ai mai pleca. Ți-e teamă că dacă o faci, locul ăsta va dispărea și n-o să-l mai găsești. Ajungi acasă, te uiți la poze și zâmbești iar. Ai dovada că e real. E acolo. Îl poți găsi oricând…”