Fiecare poveste are două fețe. Fiecare istorisire are nuanțele ei. Depinde de cine-o povestește. Dacă îl asculți pe soțul înșelat, văicărindu-se că soția l-a părăsit pentru altul, înclini să-i dai dreptate lui. Dacă auzi povestea soției neglijate, înjurate, abuzate, începi să-i dai dreptate ei. Adevărul e întotdeauna undeva la mijloc, iar dreptatea uneori nu-i de partea nimănui. Empatizezi însă cu povestea celui/celei care se apropie de povestea ta, de cele mai multe ori. Tânără, necoaptă, puneam repede botul la povești sfâșietoare, spuse lăcrimând, la glasuri tremurătoare și mari indignări. Uite, ce mi-a făcut ticăloasa, vai, ce-am putut păți cu nenorocitul ăla, spune și tu, cum e posibil așa ceva, e o matracucă, e un om de nimic, abject… Acum, cu cât sunt mai aprige învinuirile, cu-atât mă-ntreb mai mult: „Oare să fie chiar așa?” Poveștile au de obicei două fețe, uneori mai multe chiar, depinde mult de cine le rostește. Și, mai ales, de cum. Am ajuns să judec foarte puțin, spre deloc, rumeg mai mult, analizez de obicei, nu mă mai grăbesc cu concluzii și dreptate cu siguranță nu mai cer, nici nu mai împart. Este cine, deasupra noastră, care are grijă.
Noi doar să ne păzim de judecata lui.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
15/11/2021
Aura B. Lupu 
Tare bine ai zis Aura draga! Si sunt mai mult de doua fete, dar daca ne limitam la doua sunt dezechilibre majore de perceptie si in final de neasumare din partea amandurora. E mai usor sa ne vaitam in stanga si in dreapta decat sa punem pe taper solutii. Fain ai sfatul sa nu ne grabim sa impartim noi dreptatea, caci oricum o face Dumnezeu
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult. Omul cât trăiește, învăță, așa eram și eu, credeam repede pe oricine. Acum am învățat să ascult cu mai multă atenție, sunt substraturi pe care uneori nu le vedem.
ApreciazăApreciat de 1 persoană