Mă uit cu jind la pista de atletism. Un gust amar îmi invadează gura. Acum doi-trei ani alergam 10 ture, fără probleme, ba mai făceam și întrecere cu Adi, cine ajunge primul la linia de sosire. Și trișam, ne îmbrânceam, tăiam terenul de-a latul, râdeam în hohote și ne distram. De multe ori ne lungeam pe pistă, sufocați de râs și de efort, epuizați, dar ce epuizare dulce! Uneori simțeam efectiv nevoia să galopez, mușchii mei o cereau parcă, și era pur și simplu minunat. Când treceam fără efort pe lângă alți alergători mai tineri, eram plină de satisfacție, uite, am de două ori vârsta lor și-i întrec ușor. De când au interzis accesul câinilor pe teren, s-au tot rărit și alergările mele. Și-acum regret nespus, e una dintre dorințele cele mai aprinse, să pot alerga din nou. Să simt pista sub tălpi, să respir în ritm, să-mi simt mușchii vibrând, pulsând, să simt durerea și epuizarea aceea plăcută, la final. Să mă-ntorc acasă la pas, liniștită și-mpăcată că am făcut ceva pentru trupul și sănătatea mea.

Mi-e dor de asta, tare dor. Măcar acum am mărit ritmul plimbărilor cu Max și încet-încet vreau să pot să-ncep s-alerg. Nu-i prima dată când medicul îmi spune să-mi iau la revedere de la alergare, cu problemele de sănătate zice că n-o să mai pot niciodată să alerg. Mi-a mai zis și-n 2011, și-am ajuns la 10 ture, după câțiva ani. Vreau să-mi găsesc puterea și încăpățânarea, de obicei când mi se zice că nu pot, io musai să pot. Așa-s eu, rac încăpățânat…

Voi ce dorințe aprinse pentru 2022 aveți?

Cu drag și cu iubire,

Aura.

07/01/2022