Într-o singură clipă viața ți se poate schimba, într-o singură secundă lumea ți se poate întoarce cu susul în jos. Un telefon țârâie și gata, rămâi cu receptorul în mână, năuc, privind în gol. Te simți complet neputincios. Realitatea zdrobitoare te copleșește, ai mâinile și picioarele legate. Buzele se strâng, gura amuțește, după ce suspini prelung: phuu. Lacrimile curg, nici nu le bagi în seamă, le simți doar când ți se strâng pe barba ce tremură și-apoi cad una câte una, udându-ți cămașa: pic, pic, pic. Ești la mii de km depărtare… Nu poți face nimic. Stai doar și aștepți. Un alt țârâit. Și te rogi. Când ești tânăr și-n putere nu te gândești la țârâitul ăsta, e îndepărtat, e hăăăt la mulți ani distanță. Dar anii ăia mulți trec și te trezești că țârâitul la care refuzai și să te gândești măcar, devine o realitatea copleșitoare. Nu ești pregătit să-l primești, niciodată de fapt n-o să fi. Iar când ești la mii de km depărtare, de fiecare dată când o să-l auzi, inima o să-nceapă să-ți bată cu putere, palmele o să-ți transpire și-o să răspunzi șoptit, gâtuit, tremurat: Alo?
Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Lupu Marin 22.03.1941 – 03.12.2021 (socrul meu)
Surpriză
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu