Am plecat de acasă pe soare, însă norii întunecați, amenințători din zare m-au înfiorat. Era frig, un vânt rece tăia, nu bătea, aducea miros de zăpadă. Eh, o să treacă, m-am îmbărbătat io pe mine, nu ne oprește pe noi din plimbare un nor și-o pală de vânt. Inițial am zis c-o să mergem până la căsuța de pe mal, să văd în ce stadiu-i malinul, dar n-am mai apucat. Ninsoarea ne-a prins în pădure și, deși nu m-a încântat defel, bucuria lui Max m-a făcut să mai zăbovesc. Nu era o ninsoare obișnuită, cu fulgi, erau niște granule albe, răpăiau când au început să năvălească din cer. Ne-am întors, bineînțeles, tot curajul meu a pierit când am văzut strada pustie și-un sentiment de abandon, părăsire, de singuratate, m-a năpădit. E ciudat să trăiești aievea un scenariu de film. Straniu. Până am intrat în casă, la adăpost, asta am simțit, noroc cu Max, caraghiosul, ce încerca să prindă fulgii și m-a mai îmbucurat.
Mi-e milă de covorul de petale căzut, de sub magnoliile, iarăși nebunele, care-au înflorit atât de frumos. Nu-mi vine să cred că acum câteva zile erau 24 de grade.
E anul de grație 2021, prier, cinci, și vremea a înnebunit. Oare o să înnebunim și noi, alături de ea?
Cu drag și cu iubire,
Aura.
05/04/2021
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Ecoarta Anulează răspunsul