Am scris un text anul trecut, pe care Facebookul mi l-a amintit, ca de obicei. https://aurablupu.com/2020/03/21/taceri/

Anul trecut a fost un an excepțional. Îmi amintesc perfect senzația de atunci, imediat după lock-down, eram parcă într-un film, o distopie, văd încă ambalajul alb purtat de vânt și senzația că am rămas singuri pe lume. N-am întâlnit țipenie de om în plimbarea noastră cu bicicletele. A fost trist. Dar anul trecut am zburat – cu gândul – mai departe decât am crezut vreodată c-o să pot, am făcut multe lucruri excepționale și-am trăit intens. Știu că impresia lăsată de text e de tristețe, dar nu eram doar tristă, ci și foarte recunoscătoare. Pozitivă eram, cât se putea atunci să fii, în situația nemaitrăită, nemaiîntâlnită, nemaipomenită. Azi, după un an, pot spune că-s mai mult recunoscătoare și mai puțin tristă și, exact la fel ca anul trecut, încă înainte să citesc textul, ne-am dus (de data asta cu mașina) la aceeași capelă, să aprindem lumânări. E chiar mai frig decât anul trecut, magnoliile încă n-au înflorit, am găsit pe drum doar niște viorele. Nu mai e pustiu, nu mai e atât de straniu, oamenii s-au obișnuit cu pandemia, se plimbă, am văzut un tată care-și învăța băiatul să meargă pe bicicleta, viața merge înainte, lumea nu s-a oprit în loc, timpul n-a încremenit.

Optimistă? Pozitivă? Încerc să fiu. Uneori îmi iese, alteori nu. Ce-mi iese în fiecare zi e doar trăirea intensă a fiecărei clipe. Aici. Acum. Nici în trecut, nici în viitor. Găsirea unui rost, a unei bucurii în fiecare zi. A unei raze de speranță, a scop. În rest? În afară de mai multe riduri, mai multe fire albe, totul e fix la fel.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

21/03/2021