Atâta l-am zăpăcit (și) pe Adi cu căprioarele mele și cu frumusețea pădurii acum, în săptămâna albă, ce-i de altfel „pă gătate”, cum se zice pe la noi, (azi și mâine ce-o să mai fie frig, soare, cer albastru și zăpadă, de luni revenim la vremea mohorâtă, specific belgiană, adică cer gri, ploaie, vânt și nori) încât ieri a fost musai să vină și el în plimbare să se convingă că nu-i îndrug bazaconii. Eh, pe drumul de întoarcere, chiar la marginea pădurii, când pierdusem orice speranță să le mai vedem, a apărut dânsa, căprioara. Nealcoșă, măreață tare c-o pozăm, a stat bine mersi vreun sfert de ceas în bătaia aparatelor noastre și-n lumina soarelui ce apunea. Sunt momente atât de faine încât nici nu știi cum să le redai, să le explici, doar le simți, le vezi, le trăiești unicitatea și magia. Pe mine, în astfel de momente de-o frumusețe fără margini mă bufnește plânsul. Știți că-s o „pișolcoasă”, cum îmi zice mama, nu? Până și Max cred că simte astfel de momente, pentru că se liniștește brusc. Bine, nu durează prea mult pentru că n-are el răbdare multă, e încă pui, vrea joacă, vrea să alerge, vrea să adulmece și să zburde pe câmpii. 
Oricum, săptămâna asta a fost de vis. Mă bucur tare că am putut să ies și s-o imortalizez, nu știu când și dacă o să mai vedem și-o să avem noi aici, curând, o astfel de iarnă adevărată, o vreme de excepție, cu peisaje de poveste, cum n-au mai fost. Sunt tare, tare recunoscătoare, uite cum Doamne-Doamne compensează, echilibrează balanța, dă altceva în schimb. Să fim doar pregătiți să primim…
Cu drag și cu iubire,
13/02/2021
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Ecoarta Anulează răspunsul