Sunt zile când postești fără ca măcar să simți c-o faci, când se face seară și-ți dai seama că-n afară de un pumn de alune și apă multă, altceva n-ai înghițit. Și-ți amintești zilele chinuitoare, când, vrând să postești, gândul îți era doar la mâncare, cu balele curgând la orice aromă ce-ți gâdila nările, stăpânindu-te cu greu să nu bagi în gură fix ce nu trebuia. Doar o durere surdă de cap îți amintește că n-ai mâncat toată ziua aproape nimic, dar nici nu ți-e foame, stomacul, care înainte se revolta ghiorțăind cu foc, acum tace, adormit. Uneori lucrurile curg firesc, liniștit, vin de la sine și ai o tărie neașteptată, de neclintit. Alteori, când te forțezi să vrei, nu poți, la cel mai mic imbold, te clatini. Și-ți dai seama că, decât să te opintești, să te obligi, mai bine te lași. În mâinile, în voia, la mila Lui. Urci pe terasă (n-ai mai privit de prea mult timp cerul de acolo) și cauți un semn. Și-l găsești. Clopotele încep să bată. Luna-i atârnată de-un colț. Noaptea se grăbește să vină, ziua nu mai zăbovește decât un pic, după apus. Ramurile-s parcă desenate, atât de clar se văd, în amurg. Nemișcarea și oftatul naturii la crepuscul, de parcă totul s-ar suspenda pentru o reașezare, o pregătire înainte de întuneric, are ceva mistic, magic, un iz de supranatural.
Privești. Zâmbești. Durerea a dispărut. Dar amețești brusc. Iar stomacul se trezește și el. Da, mai bine cobori să mănânci. Să fie primit! 🙏❤️🙏
Cu drag și cu iubire,
Aura.
18/11/2020
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu