Când am fost ieri la coafor, am văzut porumbei, flori, nori, copaci. Lume multă pe stradă. Când ploaia se-oprește, e tare frumos. Mi-am dat seama ce dor îmi era să ies. Mi-e dor de pădure. De plimbările mele cu bicicleta. De timpul meu liber, pe care-l foloseam cum voiam. De tihna dimineții, când scriam liniștită, fără ca o codiță neagră și jucăușă să-mi între în nas și să se interpună între mine și calculator. Sau puteam să-mi savurez cafeaua în tihnă, fără că cineva să-ncerce să-și vâre botul în ea. Așa-i însă când ai „copil” mic, renunți la multe. Mi-e dor și simt nevoia să alerg. Corpul meu o cere, mușchii, articulațiile strigă după mișcare. Sunt însă legată de casă. Nu pot încă să plec. Nu mă-ndur… De-abia aștept să-l pot scoate din casă, să crească, să alergăm amândoi. N-o să vă mint, nu-i ușor. E drăgălaș, e un scump, e simpatic, haios, dar mai este o parte, unde nu-i totul atât de mișto. Să strângi și să cureți după el, când se mai întâmplă „accidente”, când te agață de nas sau te mușcă de barbă și-ți roade părul, când ți se bagă-n picioare și cazi, când vrei să-i cureți urechiușele și plânge sfâșietor, de zici că-l jupoi, încă înainte să îl atingi măcar, când îl apucă lătratul noaptea și cheful de joacă sau când te trezește mușcându-te de nas că vrea „la oliță”. Când culege tot ce găsește pe jos și roade orice, când trebuie să fii tot timpul cu ochii pe el… Nu, nu-i ușor.
Dar ador fiecare moment. Îl savurez. E un suflețel năzdrăvan, ghiduș, care, pe lângă multă oboseală, aduce și multă, multă bucurie, ce compensează orice. Și oricât.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
08/10/2020
P.S. Dacă vă întrebați cum de scriu la o oră atât de târzie, e pentru că acum pot. Max-Duracell doarme, în sfârșit i s-au golit bateriile. S-aveți somn ușor!
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu