Ieri am postat un filmuleț de vreo 22 de secunde cu Max, închis în cușcă, lăsând capul pe spate și urlând ca lupii. Mândră nevoie mare, am scris: „Lupu’ nu-și dezminte numele de lup!”, topită și scursă pe sub canapea de reacția asta a lui; deși are doar 8 săptămâni, știe foarte bine ce vrea și unde. Cușca era de decor, Max intrase benevol în ea, io am închis ușa să văd ce face; eh, am văzut și auzit, m-am lămurit, probabil am dat banii degeaba pe ea, deși o recomandă toți specialiștii, care zic că-i bine să-i înveți de mici cu ea, pentru că e bârlogul lor, vizuina, culcușul unde și ei se vor simți în siguranță după ce se vor obișnui cu ea. Mă rog, alta-i povestea, toată bucuria, tot entuziasmul meu că uite ce mândru și frumos pui de lup e Max, a fost înlocuită de stupefacție și de supărare, în urma unor comentarii de-a-n pulea, făcute de câțiva care au văzut filmulețul ăla de 22 de secunde; puteam să-l șterg, comentariile la fel, dar am ales să nu o fac. E o lecție de învățat de-aici. Însă m-au mâhnit profund, recunosc. Dacă mă citești, dacă-mi scrii cât de tare te-ai identificat cu trăirile mele, că înțelegi exact ce simt pentru că și tu ai trecut prin asta blablabla, cum poți să mă acuzi acum de AȘA ceva? Cum poți să crezi ASTA despre mine? Că-mi chinui animalul ținând-l închis în cușcă? Serios??? Gândul ăsta, dacă pretinzi că mă cunoști și-mi ești amic, nu trebuia nici măcar să-ți treacă prin cap. „Nu vreți sa umble toată casa când sunteți plecați” – asta m-a durut cel mai mult. Dacă m-ai cunoaște, n-ai fi scris așa ceva în vecii vecilor și nici n-ai fi încheiat fiecare propoziție din comentariul tău cu semnul exclamării, care-i clar un semn acuzator.
Sunt paralizată de frică; sunt înghețată de spaimă, sunt foarte speriată că i s-ar putea întâmpla lui Max ceva. Când îl vad că-i cât palma mea, mă trec toate apele. Ieri a intrat, fiind non-stop alături de el, după canapea, sub bibliotecă și pe sub dulapuri, de unde, dacă nu-l urmăream, nu mai putea ieși. Să mă hotărăsc să-l iau acasă, pentru mine a fost o decizie foarte grea. Am citit ce recomandă specialiștii, ce să fac și cum, acum sunt exact cum am fost când am avut primul copil, cartea „Mama și copilul” era biblia mea, respectam cu sfințenie tot ce scria în ea, ca nu cumva să greșesc, să nu fac, Doamne ferește! ceva rău; toate mamele cred că știu cum e, când stai noaptea și-i asculți respirația, să te asiguri că n-a pățit nimic, cum la primul „hâc” suni la urgențe, la primele bubițe te gândești la ce-i mai rău. No, la fel îs și acum, doar că mai rău. Trecând prin ce-am trecut cu Edi, parcă vreau să mă asigur că fac totul ca la carte, așa cum trebuie, cum recomandă specialiștii. Că nu-i dau să mănânce decât ce are voie, că-l țin unde trebuie – pentru siguranța lui!, că respect toate recomandările. Cușca de asta am și luat-o, toți o recomandă. C-o s-o și folosesc? Habar n-am. Oricum noaptea doarme pe pieptul meu, ziua umblă pe unde vrea și doarme-n brațele mele sau ale lui Adi. Edi n-a stat o secundă într-o cușcă, în 14 ani! În mașină, 2000 de km, din Belgia în România, îl duceam pe brațele și pe picioarele mele, io amorțeam toată, dar pe el nu-l deranjam. În ultimul lui an de viață doar noi doi știm prin ce-am trecut, n-am scris niciodată dar cei care mă citesc, au citit printre rânduri și-au ghicit adevărul.
Nu m-am așteptat la așa ceva. Credeam, ca proasta, că toți oamenii care mă citesc și-s în lista mea de prieteni, mă cunosc, mă înțeleg, mă sprijină și mă ajută. Ha! Bine, comentarii de-a-n pulea n-au fost multe, pentru că au apărut celelalte, ale oamenilor care chiar știu cine sunt și cum. Și le multumesc din suflet.
Mi-a trecut mâhnirea. Am rămas doar cu gustul ei amar. O să treacă și ăla. Și știți de ce? Pentru că am o dulceață lângă mine, care simte, știe adevărul; știe cine sunt și cum; prima oara-n viața lui când m-a văzut, mi-a întins lăbuța, de două ori! și m-a lins direct pe față, dând din codița aia a lui. M-a ales, el pe mine!
Așa că, asta-i tot ceea ce contează. Când animalele și copiii vin la tine fără să ezite, de alte confirmări că ești cum trebuie, nu mai ai nevoie.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
21/09/2020
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Aura B. Lupu Anulează răspunsul