Știi că nu te vede și nu te aude nimeni. Și totuși atunci, mai ales atunci, fii integru, corect, bun, cinstit. Știi că ești singur, nu-i nimeni în preajma ta să te judece, să te analizeze, să te critice. Și totuși atunci, mai ales atunci, fii curat, fără pată, limpede, transparent. Știi că ești ferit, ascuns, apărat, în intimitatea ta, și totuși atunci, mai ales atunci fii vrednic, virtuos, onorabil.
Niciodată nu ești singur. Ești tu, cu tine. Iar dacă tu pe tine nu te onorezi, nu te respecți și nu te comporți cum te-ai comporta când ești în prezența altcuiva, înseamnă că nu dai doi bani pe tine însuți.
Dă doi bani pe tine în primul rând. Și-apoi o să știi să-i prețuiești, să-i onorezi și să-i respecți pe ceilalți. Și-atunci o să primești același respect, în schimb.
Când făceam curățenie prin casele oamenilor, eram de cele mai multe ori singură. Găseam bani, cercei pierduți, de aur, obiecte valoroase. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să le iau. Le ridicam de pe jos, le puneam le vedere pe masă, cu un bilet pe care scriam unde le-am găsit. Munceam fix la fel cum aș fi muncit dacă erau proprietarii acasă. Se întâmpla uneori să sparg ceva, (știți povestea cu „mînurile mele alduite” https://aurablupu.com/2019/03/07/casa-de-dinainte/ ), dar nu mă fofilam, să zic că nu, nu io am spart. Odată mi s-a rupt în mână, ștergându-l, un robinet aurit. Și, deși știam că-s dificili și n-o să înțeleagă, m-am dus frumos, cu obrajii arzând de rușine și de groază, și l-am arătat proprietarilor. M-au muștruluit, au țâțâit din buze, exact cum dealtfel m-am și așteptat, dar am procedat în continuare fix la fel.
Tentația, când știm că nu ne vede nimeni, e mare, să ne fofilăm, să tragem chiulul, să nu fim cinstiți, să mai călcăm și pe de lături. Ce mi se pare însă și mai grav, este momentul în care suntem prinși cu mâța-n sac, cum dăm din colț în colț, în loc să recunoaștem cinstit: „Da, dom’le, am greșit, îmi pare rău!”, o dăm la-ntors. Și e urât.
Când știi că nu te vede nimeni, fă exact cum ai face dacă ar fi invers și toți ochii lumii ar fi ațintiți spre tine. Și-atunci treaba-i simplă. Încet, încet, începi să te respecți. Pe tine, pe ceilalți, dar, mai ales, pe Dumnezeu. El te vede întotdeauna.
05 iulie 2020
Ai pus punctul pe I Aura! Ce frumos ar fi daca…ar fi…
Duminica frumoasa!☕🤗🌹
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos, Ileana! La fel și ție îți doresc! ❤
ApreciazăApreciază
Așa e, fiindcă altfel ești -de fapt- nesincer cu tine și asta înseamnă, clar, că nu te iubești și nici respecți tu pe tine. Cum ai putea în aceste condiții să mai crezi că ai putea fi iubit, respectat de altcineva? Mi-a plăcut mult articolul, Aura! ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos, mă bucură asta! Calde îmbrățișări, Cristina! ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și de la mine! 🙂 ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
De-ar gândi și simți toți așa ca tine… ce lume frumoasă ar fi!
ApreciazăApreciat de 3 persoane
🙏🌸💝 Tu sigur gândești așa, și mai sunt pe-aici destui. Nu suficienți, dar pic cu pic… facem de-o mare! Te îmbrățișez! 🥰
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mereu îmi zic mie insumi, că degeaba le zic celor cu civilizația-n pioneză că: dacă nu poți fi civilizat prin pădure sau în vârful muntelui acolo unde ești departe de camerele de supraveghere, departe de poliție și de cei de la salubrizare. Dacă acolo îți abandonezi cu asa ușurință mizeriile, dacă nu poți fi în stare să îți cobori cu tine un amărât de ambalaj care nu cântărește decât cateva grame, atunci degeaba te ferești de poliție și de camere sau de-o amendă..
Superb articol. Așa gandesc că dacă atunci când ești singur te respecți pe tine însuți și pe cei din jur, atunci poți fi de încredere și ori unde în lumea asta..☺️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos, Ștef, așa este! Asta cu aruncatul mizeriei pe unde-ți vine, e un semn clar de lipsă de respect!
ApreciazăApreciat de 1 persoană