Știi că nu te vede și nu te aude nimeni. Și totuși atunci, mai ales atunci, fii integru, corect, bun, cinstit. Știi că ești singur, nu-i nimeni în preajma ta să te judece, să te analizeze, să te critice. Și totuși atunci, mai ales atunci, fii curat, fără pată, limpede, transparent. Știi că ești ferit, ascuns, apărat, în intimitatea ta, și totuși atunci, mai ales atunci fii vrednic, virtuos, onorabil.

Niciodată nu ești singur. Ești tu, cu tine. Iar dacă tu pe tine nu te onorezi, nu te respecți și nu te comporți cum te-ai comporta când ești în prezența altcuiva, înseamnă că nu dai doi bani pe tine însuți.

Dă doi bani pe tine în primul rând. Și-apoi o să știi să-i prețuiești, să-i onorezi și să-i respecți pe ceilalți. Și-atunci o să primești același respect, în schimb.

Când făceam curățenie prin casele oamenilor, eram de cele mai multe ori singură. Găseam bani, cercei pierduți, de aur, obiecte valoroase. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să le iau. Le ridicam de pe jos, le puneam le vedere pe masă, cu un bilet pe care scriam unde le-am găsit. Munceam fix la fel cum aș fi muncit dacă erau proprietarii acasă. Se întâmpla uneori să sparg ceva, (știți povestea cu „mînurile mele alduite” https://aurablupu.com/2019/03/07/casa-de-dinainte/ ), dar nu mă fofilam, să zic că nu, nu io am spart. Odată mi s-a rupt în mână, ștergându-l, un robinet aurit. Și, deși știam că-s dificili și n-o să înțeleagă, m-am dus frumos, cu obrajii arzând de rușine și de groază, și l-am arătat proprietarilor. M-au muștruluit, au țâțâit din buze, exact cum dealtfel m-am și așteptat, dar am procedat în continuare fix la fel.

Tentația, când știm că nu ne vede nimeni, e mare, să ne fofilăm, să tragem chiulul, să nu fim cinstiți, să mai călcăm și pe de lături. Ce mi se pare însă și mai grav, este momentul în care suntem prinși cu mâța-n sac, cum dăm din colț în colț, în loc să recunoaștem cinstit: „Da, dom’le, am greșit, îmi pare rău!”, o dăm la-ntors. Și e urât.

Când știi că nu te vede nimeni, fă exact cum ai face dacă ar fi invers și toți ochii lumii ar fi ațintiți spre tine. Și-atunci treaba-i simplă. Încet, încet, începi să te respecți. Pe tine, pe ceilalți, dar, mai ales, pe Dumnezeu. El te vede întotdeauna.

Aura B. Lupu

05 iulie 2020