V-am zis deja c-am văzut mini-seria despre evreii ultraordocși, pe care încă-l macin, ca să zic așa.
Dar mai tre’ să vă zic ceva.
Ok, îs pre’ de tăt, dar tare departe nici noi, ăștialalți n-am fost (și poate că nici nu sîntem încă) de ei. Ce drepturi are femeia în România? Să tacă și să asculte de bărbat. Unde-i locul ei? La cratiță! Care-i rostu’ ei pe lume? Să dea naștere de prunci. Cine intră în altar? Bărbatu’. Nu-s departe vremurile în care fata se mărita cu cel ales de părinți, nu de ea. Încă-s actuale bătăile, abuzurile, misogismul, pusul femeii la punct cu pumnul, ca să-și știe și să-și învețe locul. Violul mai e considerat de unii ca fiind îndreptățit 👿(ioi, că le-aș face crestături pe… limbă și le-aș presăra sare!), încă femeia-i considerată inferioară și bună numa’ de bătut la ea, ca la sacul cu fasole. Se încrețește pielea pe mine cînd citesc c-a mai murit o femeie, ucisă de bărbatul ei. Cîte-o fi îndurat femeia aia, pîn-a omorît-o? Cît de neajutorată s-a simțit? Să rămîi lîngă un bărbat care te bate, nu-i doar vina ta, e vina tuturor. A mentalității că “fomeia tre’ s-asculte de bărbat.”
Poate că pentru ultraordocși timpul s-a oprit în loc, dar, din păcate mai sînt încă mulți alții blocați, rămași “neanderthali”.

Aura.
18/05/2020