Că ieri a fost și paișpe și ziua iubirii n-a avut (prea mare) importanță. A fost o zi perfectă. Mi-am luat bicicleta, aparatul foto și-am plecat. Oricât de mult mi-ar plăcea socializatul, contactul cu oamenii, statul de vorbă și interacțiunea, cel mai bine mă simt în natură, singură, doar io cu bidiviul meu năzdravăn, cu pasările care se întrec în triluri, cu „Fonsche” (prescurtarea de la Alphonso, cum i-am denumit pe toți fazanii ce-mi apar inevitabil în cale), cu ghioceii plăpânzi, albi, nenumărați, cu copacii falnici, înalți, trainici, cu mușchiul verde-al pădurii și mirosul reavăn, proaspăt, curat, cu cerul albastru, ca de sticlă și norii pufoși, desenați de-o mână măiastră, cu oboseala plăcută, cu mușchii încordați, cu zâmbetul larg, cu mulțumirea din suflet, cu prea-plinul inimii recunoscătoare că-i una din zilele alea perfecte, în care nu-ți poți dori nimic mai mult, decât atât.

Și totuși, primești ȘI mai mult: un buchet splendid de trandafiri, în nuanțele, culorile dragostei ce i-o porți, o vizită neașteptată, a unei cititoare, însoțită de două minuni, două fetițe frumoase și minunate; și, ca și-ncheierea perfectă a unei zile perfecte, mai primești și un apus minunat.

Că a fost ziua iubirii, că a fost paișpe, e irelevant. Contează că a fost una din zilele alea perfecte, cu care încă nu te-ai obișnuit să le ai.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

15/02/2020