Îmi doresc câteodată să am un burete, ușor umed – să nu lase praf! –, cu care să șterg toate traumele. Toate rănile. Toate amintirile care-mi pun încă un nod în gât.
E lună plină. Iar eu nu prea pot să dorm în nopțile cu lună plină… Așa că, în încercarea de-a adormi la loc, câteodată mă uit la televizor. Azi-noapte am văzut un film care mi-a adus (iar!) nodul în gât… Documentarul acela despre Michael Jackson, Leaving Neverland, este bulversant. Te pune serios pe gânduri și-ți întoarce lumea cu susu-n-jos. Clar, e un subiect sensibil și intens dezbătut, n-o s-o mai fac și io acum. Dar filmul ăsta mi-a amintit normalitatea cu care se tratează, câteodată, o situație aberantă. Cum ne prefacem că nu vedem că ceva nu-i cum trebuie să fie. Cum acceptăm, privind un zid alb, să-l declarăm negru, doar pentru că asta ni se cere; pentru că asta se așteaptă de la noi… Cum începem să nu mai fim siguri de ceea ce vedem, ne copleșesc incertitudinile și nu mai deosebim binele de rău. Cum ajungem să credem, chiar văzând cu ochii noștri, că nu-i real, nu-i adevărat. Ne convingem noi pe noi, că nu s-a întâmplat…
Îl țineam pe Sergiu în brațe, bebeluș, lângă mine era așezat ex-ul de-o parte, iar de partea cealaltă era un vizitator, care venise să vadă copilul nou-născut și să ne felicite. Eram palidă, trasă la față, c-o vânătaie faină sub ochi, dar pentru cel care venise în vizită era invizibilă, se prefăcea că nu o vede, admira doar bebelușul cât era de frumos. Și Doamne, cât era de frumos!
Pe la spate, ex-ul își ținea mâna pe ceafa mea, (cică drăgăstos!), strângând din ce în ce mai tare… Vizitatorul, de partea cealaltă, vedea. Și, bineînțeles, se prefăcea că nu vede. Îmi amintesc senzația de ireal. Simțeam durerea, simțeam strânsoarea, dar de-o parte era fața zâmbitoare, calmă și senină a ex-ului, (de parcă mâna aia nici nu-i aparținea!), iar de cealaltă parte erau ochii liniștiți, zâmbetul larg și cuvintele pe care cel venit în vizită le rostea, liniștit. Totul era atât de normal încât chiar și simțind durerea, mă-ntrebam: „Oare nu mi se pare cumva?”.
Să-ți ții copilul în brațe și să-ți provoace durere, în prezența altcuiva, în timp ce discuta pe un ton perfect normal, iar tu să-ți înghiți lacrimile, încremenită de durere, fără să poți să scoți un sunet… Da, am iarăși un nod în gât. Înghit continuu, sperând să treacă.
Dar nu vrea.
Amintirea asta, ce-a venit azi la suprafață, recunosc, m-a cam copleșit. Senzația pe care-o am mi-e cunoscută, pentru că am mai avut-o des, în vis. Alergam pe-o stradă întunecată, știam că cineva mă urmărește cu intenția clară să mă ucidă, iar eu, îngrozită, deschideam gura, vrând să urlu, să strig, să cer ajutor. Însă din gâtlej nu-mi ieșea niciun sunet, strigam muțește, urlam, dar fără voce; fără glas…
Fiți atenți la strigătele de ajutor pe care uneori ne prefacem că nu le auzim.
Deschideți bine ochii și priviți fețele trase, ochii speriați și vânătăile ascunse.
Vedeți teroarea și auziți țipătul mut de ajutor.
Drame se petrec uneori chiar sub ochii noștri.
Haideți să nu ne mai prefacem că nu le observăm…
Cu drag și cu iubire,
13/12/2019
Donație
Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!
€10,00
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Aura B. Lupu Anulează răspunsul