De fiecare dată când cineva a plecat din viața mea, am simțit regret, supărare, deznădejde uneori. Părăsitul nu-i ceva ușor de digerat, de cele mai multe ori l-am interpretat astfel: „Nu ești suficient de bună pentru mine, ne te mai vreau, ești nașpa, etc.”. Și-a durut de fiecare dată ca naiba. Am simțit de fiecare dată că io-s de vină, c-am făcut ceva greșit, că nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor, c-am dezamăgit… Răsuceam povestea pe toate părțile, încercând să găsesc cauza, țesând scenarii: „Dacă făceam altfel atunci, dacă nu spuneam aia și ailaltă, dacă…”, rezultatul fiind însă același. Cu timpul însă mi-am dat seama că, de fiecare dată când cineva a ieșit din viața mea, mi-a făcut un maaare bine. Și, pe fiecare l-am „desprins” apoi de mine, înțelegând că, regretând plecatul lor, îi țineam atașați, legați de mine și de viața mea. Iar când ne atașăm de orice și de oricine, plecările devin un chin. Dar plecările pot fi și o binecuvântare. O eliberare.
Destinul nostru n-ar trebui să fie legat niciodată de nimeni care ne părăsește. Nu înseamnă că-s răi, înseamnă doar că partea lor din povestea noastră s-a sfârșit… Și-au îndeplinit rolul și gata. Trebuie doar să-i mai dezlegăm de noi, înțelegând acest lucru. Să le mulțumim c-au făcut parte din viața noastră dar să mergem mai departe.
Să le spunem „Bun rămas!” și, mai ales, să nu mai regretăm plecarea lor.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
08/11/2019
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Issabela Cotelin Anulează răspunsul