Plecări

De fiecare dată când cineva a plecat din viața mea, am simțit regret, supărare, deznădejde uneori. Părăsitul nu-i ceva ușor de digerat, de cele mai multe ori l-am interpretat astfel: „Nu ești suficient de bună pentru mine, ne te mai vreau, ești nașpa, etc.”.  Și-a durut de fiecare dată ca naiba. Am simțit de fiecare dată că io-s de vină, c-am făcut ceva greșit, că nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor, c-am dezamăgit… Răsuceam povestea pe toate părțile, încercând să găsesc cauza, țesând scenarii: „Dacă făceam altfel atunci, dacă nu spuneam aia și ailaltă, dacă…”, rezultatul fiind însă același. Cu timpul însă mi-am dat seama că, de fiecare dată când cineva a ieșit din viața mea, mi-a făcut un maaare bine. Și, pe fiecare l-am „desprins” apoi de mine, înțelegând că, regretând plecatul lor, îi țineam atașați, legați de mine și de viața mea. Iar când ne atașăm de orice și de oricine, plecările devin un chin. Dar plecările pot fi și o binecuvântare. O eliberare.

Destinul nostru n-ar trebui să fie legat niciodată de nimeni care ne părăsește. Nu înseamnă că-s răi, înseamnă doar că partea lor din povestea noastră s-a sfârșit… Și-au îndeplinit rolul și gata. Trebuie doar să-i mai dezlegăm de noi, înțelegând acest lucru. Să le mulțumim c-au făcut parte din viața noastră dar să mergem mai departe.

Să le spunem „Bun rămas!” și, mai ales, să nu mai regretăm plecarea lor.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

08/11/2019

Reclame

11 gânduri despre „Plecări

  1. Aici este vorba de cei care rămân, dar și de cei care pleacă, nu? Fiindcă să zicem că rămas pe peron, îți spui într-un final că asta e, sau mai degrabă a fost și te întorci la viața ta cotidiană, acceptând pasiv situația. Dar când trebuie să pleci? Când tu trebuie să rupi legătura aceea de atașament încremenit în rutină și moliciune sufletească? Când pleacă doar avionul fără tine, iar tu rămâi să-l privești tot de la sol?

    Apreciat de 1 persoană

    1. Când trebuie să pleci, când tu ești cel care părăsește, deja te-ai detașat, de-ai desprins de cel părăsit. Atașamentul nu mai există, odată luată hotărârea de-a pleca. Nu știu cum e să vreau să plec și să nu pot. Să privesc avionul dar să nu mă urc în el. O, nu! 😮 Ca și Tomiță din „Misiune imposibilă”, m-aș urca pe roata avionului, m-aș culca în fața lui, habar n-am ce-aș face dar n-aș sta încremenită privindu-l cum pleacă, fără mine. Iar dacă asta totuși s-ar întâmpla, aș lua următorul avion. 😀

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.