Multe persoane, după ce-au citit cartea „Trăirile Aurei” mi-au spus: „Aura, te admir! Ești o femeie puternică!”.
Să vă spun drept io nu m-am văzut în felul acesta niciodată. Din contră, m-am simțit slabă, mică, pierdută, vulnerabilă, plină de temeri și îndoieli, nesigură pe ea. Asta de cele mai multe ori. Vă surprinde, nu? Cred că felul în care te vezi tu pe tine e, de cele mai multe ori, distorsionat. Știți, ca-n labirintul acela cu oglinzi ciudate, în care nu te vezi așa cum ești, cu-adevărat. Iar distorsionările astea apar tocmai din cauza lentilei prin care ești forțat să te privești: prin lentila fricii pe care o simțeai când pumnul sau palma „ex”-ului te lovea; erai mică, slabă și neajutorată… Te vezi prin lentila nesiguranței, când băteai străzile unui oraș necunoscut, străin, când doar frunzele spulberate de vânt îți însoțeau pașii iar ploaia-ți spăla lacrimile disperării, pentru că nu știai ce-o să mănânci și unde o să dormi; erai pierdută, speriată, plină de frământări… Te vezi prin lentila terorii, când erai la un pas de moarte, la mâna și bunul plac al unor monștri; erai vulnerabilă, înfricoșată, slabă…
Am fost însă puternică pentru că n-am avut încotro. Dar ce-a fi vrut să am!
Ce-aș fi vrut să rămân neîncercată, să-mi permit să fiu slabă, să fiu și io cocoloșită, mădărită, ținută-n puf și-n blănuri, în lux și în huzur! Ce-aș fi vrut să fiu doar femeie, fără să fiu și puternică, să nu fiu nevoită să-mi ascund feminitatea îndărătul unor ziduri înalte până-n cer! Ce-aș mai fi vrut să fiu doar alintată, încurajată, susținută, ajutată! Ce-aș mai fi vrut doar să-nfloresc! Am înflorit, dar, fiind și puternică, a fost musai să scot și niște țepi.
Apreciez admirația și vă mulțumesc. Dar să știți că am și-un gust amar. Puterea nu vine de la sine. O clădești și crește în ani și ani de încercări. Putere pe care, chiar cu riscul de-a pierde admirația, aș fi preferat să nu fiu nevoită să o am…
Da, puterea unui om e mare. Dar puterea lui Dumnezeu e nemărginită. Poți uita, poți ierta, poți trece peste multe, dar când privești în urmă îți dai seama că cineva a pus umărul la „putut„-ul asta. Că singur n-ai fi reușit niciodată.
Io, acum, asta simt…
Mă privesc de multe ori cu detașare, de parcă n-aș fi eu, ci-un simplu spectator al unei vieți extraordinare, și-ncerc să mă pun iar în papucii aceia, purtați demult… Dar, indiferent ce-aș face, să-mi tai călcâiul sau vârful degetelor, ca surorile Cenușăresei, papucii ăia nu-mi mai vin. Viața ce-am trăit-o până acum, dacă ar trebui s-o retrăiesc, n-aș mai putea. Mă rog, zic io acum.
Încerc să găsesc explicații la cum am rezistat la TOT prin ce-am trecut. N-am reușit să aflu decât una: Dumnezeu m-a ajutat.
Și nu pot fi decât recunoscătoare: că mi-a dat să trec, că m-a ajutat s-o fac, dar, mai ales, că mi-a lăsat încă puterea să zâmbesc…
Mulțumesc!
🙏
Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
13/10/2019
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Aura B. Lupu Anulează răspunsul