Poate că v-am plictisit deja cu atâtea povești despre Burn-out dar, fiind preocuparea mea permanentă, că doar trăim împreună zi de zi, – știți filmul „În pat cu dușmanul”, nu? –simt nevoia să vă împărtășesc din ceea ce experimentez, poate-poate va fi și altcuiva de folos.

Am și momente extraordinare, când prefer să uit de el și-l neg, momente în care simt că l-am lăsat în urmă, undeva, departe dar, perfid și ticălos, își arată colții de fiecare dată când întrec măsura. Iar de anul trecut am tot întrecut-o…

Mi-am forțat iarăși limitele. Și, evident, a trebuit să plătesc prețul și încă îl plătesc.

Boala lui Edi și perioada îndelungată în care l-am îngrijit, fiind alături de el cu trup și suflet, m-a pus pe butuci. Nu puteam însă face altfel. Chiar dacă m-am certat cu toată lumea, chiar dacă toți îmi spuneau același lucru, (familia, medicii, prietenii) repetând obsedant, ca niște mori stricate: „Aura, trebuie să iei o hotărâre!”, n-am putut s-o fac și, privind acum în urmă, îmi dau seama că aș face la fel, chiar știind că ăsta-i prețul pe care-l am de plătit.

Numiți-o inconștientă, prostie, încăpățânare… dar asta sunt eu.

Abia când medicul meu m-a pus să aleg între internare și luarea hotărârii de-a mă desparți de Edi, am început să mă gândesc la asta, pentru că până atunci și asta refuzam…

Dar, chiar și pusă să aleg, n-am făcut-o. Îmi amintesc perfect noaptea aia întreagă, când am plâns fără să pot dormi, privindu-l, ascultându-l, mângâindu-l, iar când spre dimineață am adormit, m-am trezit iarăși plângând și tremurând, cu inima bătându-mi nebunește-n piept și-n tâmple, panicată… Avusesem  un coșmar îngrozitor, cu Edi, că murise… Și-am refuzat, iarăși! să-l las să plece. N-am putut…

8 luni însă a fost prea mult. 8 luni de chin, și pentru mine, și pentru el. Și pentru toți ceilalți implicați, evident.

Știu că mulți ne credem puternici, foarte tari, credem că avem vreo karma de dus, vreo pedeapsă de ispășit și plecăm frunțile și îndurăm tot ne scoate viața-n cale, crezând că ăsta-i destinul, asta-i crucea ce-o avem de dus, lecția de învățat, ș.a.m.d.

Însă acum știu că nu-i chiar așa. Încăpățânarea, agățarea cu disperare de ceva, nelăsatul la timp a ceva (sau cineva) să plece, e ea însăși o lecție de-nvățat. Eu ziceam atunci, când mă certam cu Adi, cu medicul, cu mama și cu toți ceilalți, că acum e rândul meu să am grijă de Edi, că-i momentul să-i întorc cumva dragostea și devotamentul… Și mă încăpățânam…

Acum știu că am exagerat. Am tras de viața lui Edi, îmbolnăvindu-mă și eu.

Burn-out-ul nu te-ntreabă dacă motivul epuizării tale-i unul nobil, sau dacă stresul la care te supui e motivat sau nu. El își arata colții. Bine, în mine-i avea deja bine înfipți de multă vreme, de vreo 5 ani. L-am tot tratat și tărăgănat, l-am tras după mine… Combinat c-un loc de muncă nesatisfăcător, cu mult stres și-acolo, alături de boala lui Edi m-a dărâmat cu totul, efectiv.

Problemele s-au rezolvat, una câte una. Norocul meu este, ca de obicei, că universul îmi dă întotdeauna o mână de-ajutor și, dacă vede că o lălăi io prea mult, ori îmi dă brânci, ori hotărăște el în locul meu.

Serviciul meu este și el pe ducă, trăgea și el „să moară” de vreun an… Oricât de greu m-aș împăca cu asta, Burn-out-ul nu-mi lasă alte opțiuni.

Îmi amintesc acum ce mi-a spus o colegă, de la școala de masaj și reflexo, când a auzit că-s în Burn-out (vorbe și reacție ce pe mine, atunci, m-au deranjat teribil!):

„Aaa, ce mișto! Ai o viață de prințesă, faci ce vrei, când vrei! Super!”.

M-am uitat la ea ca la mașinile străine, de pe vremuri, și-n sinea mea am zis: „Tanti, ești dusă cu pluta! Io-s bolnavă și tu mă invidiezi? Hai sictir!”. Dar uite că acum, după 5 ani, la vorbele ei am ajuns. Da, sunt prințesă! Burn-out-ul te cam obliga să devii. Și, decât să-mi plâng de milă, mai bine exclam și io, ca și colega: „Ce mișto!”.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

02/10/2019