Io asta cu plictisitu’ n-o înțeleg și pace! Mie nu-mi ajunge ziulica, cât îi ea de lungă, să fac tot ce-aș vrea, veci seara când mă pun în pat, îmi pare rău că s-a mai dus o zi și n-am făcut câte-aș fi vrut să fac! Cred că și de asta-mi place mie vara atât de mult, că-s zilele mai lungi.
Nu m-am plictisit niciodată. Și-n mijlocul pustietății, și-n fundu’ pădurii, și la cucurigu-n praznic, n-am apucat să mă plictisesc. Întotdeauna m-am bucurat că-s acolo, în locul ăla, în acel moment. Cu telefon sau fără, cu internet sau nu, singură-cuc sau înconjurată de oameni, am găsit întotdeauna ceva de făcut. Și numa’ să-mi ascult gândurile, și numa’ să-mi trăiesc emoțiile, a fost destul. Să fiu prezentă. Atunci. Acolo.
Îmi place chiar și mai mult să nu cunosc pe nimeni când mă duc undeva, să stau doar și să mă uit la oameni. Să-i observ. Să-i studiez. Îți spun atâtea povești! Afli atât de multe! Și-i atât de interesant!
Iar dacă nu-s oameni prin preajmă, locurile, cerul, copacii, norii, totul e la fel de interesant. Chiar dacă am mai fost pe-acolo de zeci de ori, întotdeauna găsesc ceva nou. Ceva schimbat. Ceva numa’ bun de admirat.
Plictiseală? Cum să te plictisești când sunt atâtea de învățat? De descoperit? De citit? De admirat? De făcut? De explorat?
Plictiseala cred că apare atunci când ne punem limite. Când nu ne dăm voie să visăm, să fim curioși, când ne oprim din învățat. Când uităm să mai fim, măcar din când în când, copii.
Cu drag și cu iubire,
27/08/2019
Donație
Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!
€10,00
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu