În Academie am învățat ca noi toți suntem – și-avem – oglinzi. Că oricine-ți apare-n cale, nu apare degeaba, că nimic nu-i întâmplător și totul se petrece c-un motiv. Că ceea ce te deranjează la altcineva, butoanele pe care-ți apasă și te dor cel mai tare, sunt de fapt lucrurile pe care le ai de lucrat (și rezolvat) cu tine.

La postarea de ieri un comentariu mi-a „sărit” în ochi. Parcă-l scrisesem io, Aura de-acum 15 ani.

Muncitu’ pe brânci și din greu. Ore-n sir, 10 -16 pe zi, c-o pauză de-o juma’ de oră la amiază, da’ nici aia-ntotdeauna, că te mai chema mezinu’ familiei să-l ajuți să spele florăria (spălați-aș creierii și curăța-ți-aș contu’-n bancă!); sau venea vreun camion plin cu crizanteme la descărcat, pe care cărându-le le numărai, numărând și blestemele și roțile camionului; sau mai rămânea câte-un client la taifas cu baba ta și n-aveai ce…